de mers: Zexe

Nu eram familiarizat cu ceea ce se numeşte restaurant-zahana. Zexe a fost primul de acest gen în care am călcat, cred. Am citit despre existenta restaurantului aici şi mi-a plăcut prezentarea. În plus am şi încredere în semnatarul articolului.

Oarecum ascuns pe strada Icoanei (nici la dus taximetristul nu a nimerit imediat, nici la plecare taxiul n-a dibuit localul rapid), la intersecţia cu strada Leonida. Amenajare prietenoasă. Servire rapidă şi chelneri zâmbitori.

Am început uşor, cu salată de icre de ştiucă. Nu ne era foarte foame, dar am reuşit să doborâm şi nişte piept de raţă tras în vin împreună cu nişte cartofi prăjiţi în untură de raţă şi un ciolan afumat cu iahnie de fasole, alături de o salată de sfeclă cu hrean. O nebunie a gusturilor.

Din păcate nu am avut timp de stat, aşa că sigur mă întorc să mai încerc câte ceva din meniu. Cum ar fi cocoşel în vin ori purcel de lapte la cuptor sau nişte patricieni despre care credeam că au dispărut din meniuri odată cu trecerea perioadei interbelice. Mergeţi, că aveţi de ce! Nici vinul vărsat nu m-a dezamăgit, ales pentru că nu aveam timp de mai mult de un pahar. Iar aici găseşti şi vestitul vin pelin, de se bea înainte de război.

doar observ

Plec de la observaţia că în toată ţara sunt nişte oameni de ies în stradă. De vreo cinci zile. Ce văd politicienii noştri cu blog? Ia să vedem. Alegerea lor am făcut-o după funcţia în stat, ori în partidul în care se află. Plus fo doi de amuzament. Ăştia de la guvernare poate că e mai mulţi, dar e decidenţi direcţi. Asta ca să nu fiu acuzat de nuş’ ce.

• Crin Antonescu simte nevoia unei alternative încă din iulie 2010
• Elena Udrea vede, argumentat, că turismul românesc merge în direcţia bună.
• Teodor Baconshi salută revenirea normalităţii dialogului
• Victor Ponta speră să plece Traian Băsescu de câteva zile
• Sever Voinescu îşi dorea o alternativă la Boc şi Blaga prin aprilie 2011
• Călin Popescu Tăriceanu ne urează Crăciun fericit
• Adrian Năstase ne invită la o dezbatere şi o lansare de carte
• Cristian Diaconescu ne explică cum stă treaba cu ruşinea şi responsabilitatea de fo doo săptămâni
• Traian Igaş vrea mai multă implicare din partea şefilor de arme la trei zile de la începerea protestelor
• Kelemen Hunor plânge după Vaclav Havel
• Vadim Tudor ţine jurnalul revoluţiei de la Crăciun la Paşte, din 1990. Adiacent îşi aminteşte ce bine era pe la 1300 când exista ritualul arderii pe rug
• Mircea Geoană e nemulţumit de demisia lui Raed Araft şi vrea o dezbatere
• Ion Iliescu a răspuns comentariilor acum fo cinci zile
• Roberta Anastase se bucură din septembrie anul trecut că a fost invitată la tv
• Vasile Blaga e blank

bloggeri vs. jurnalişti

De ceva timp, aş spune chiar ani, bloggerii se dau rotunzi, critică jurnaliştii şi îi iau peste picior când fac greşeli ori militează prea mult pentru o tabără sau alta. Pe scurt, bloggerii (în special cei cu pretenţii, care au mulţi-mulţi cititori) ne explică de mai mult timp că jurnalismul cetăţenesc (adică ceva ce ar face ei) este mai de calitate şi mai obiectiv decât ceea ce fac jurnaliştii. Şi, în cor, prevestesc moartea jurnalismului.

Evenimentele din ultimele zile ne-au arătat însă că jurnaliştii sunt mult mai predispuşi în a-şi lăsa capul spart pentru a relata de la faţa locului, decît bloggerii care stau călduţ în pat şi îşi dau că părerea, preconceput. Jurnaliştii, indiferent de tabăra pentru care militează în mod obişnuit, s-au dus la proteste, au luat muie şi bolovani în cap, doar pentru a relata ce văd acolo. Bloggerii canci! Nu vorbesc despre jurnaliştii care au blog. Vorbesc despre bloggeri. Diferenţa o facem toţi, cred.

Intră pe blogul celui mai citit bucureştean, clujean, bistriţean, braşovean etc şi arată-mi, te rog, o relatare de la faţa locului. N-avem! Au trecut totuşi patru zile. Ori nu urmăresc eu blogurile care contează?

anul Caragiale. abia a început

Hârtia nu mai suportă orice. Nu mai e nevoie. Spaţiul virtual suportă orice. Eterul suportă orice. Hârtia s-a învechit.

Protestele de la Universitate au confirmat, dacă mai era nevoie, lipsa surselor de informare credibile, corecte, obiective. Au arătat o mass-media împărţită în două: pro şi contra Băsescu. O stare de spirit pe care o credeam lăsată în trecut, pe la începutul anilor ’90, când fie erai pro Iliescu, fie împotrivă.

Presa şi-a pierdut rolul primordial de a căuta şi a spune adevărul. A devenit doar o unealtă. Ziariştii proaspeţi angajaţi nu mai au de la cine să înveţe ce înseamnă să fii ziarist. Sunt mândri că apar pe sticlă ori semnează la ziar. Ziariştii vechi oftează şi aşteaptă ziua de salariu, când se reped la bănci să-şi plătească ratele pentru casa de vis ori maşina full option. S-au îmburghezit şi le e teamă pentru viitorul lor financiar. Şi mai există o a treia categorie. Am descoperit-o pe facebook. Ziariştii care cred. Care nu au dubii. Cei care cred în motivaţiile baricadei în spatele căreia stau. Ei sunt cei mai periculoşi. Îmi dau o senzaţie de creier spălat, de care îmi e teamă.

Şi dacă ziariştii nu mai sunt capabili să facă ceea ce ar fi trebuit să înveţe în primul an de facultate, au apărut sursele alternative. Oameni obişnuiţi care postează pe net filme ori fotografii, ori povestesc cu subiect şi predicat, fără patimă, ce au văzut. Am mai văzut asta în Republica Moldova, în 2009, unde doar internetul era liber. În România însă nu avem o problemă cu libertatea. Nici o instituţie mass-media nu este călcată în picioare de guvernanţi, aşa cum se întâmpla la Chişinău, cu percheziţii şi confiscări de calculatoare. Nici nu este nevoie de asta. În România ziariştii militează, nu relatează. Şi fiecare are militanţii săi. Sunt două tabere care se luptă. Iar celor din public cărora le este lene să discearnă, aleg o tabără de care se simt apropiaţi.

lucruri simple: cartofi ţărăneşti

O reţetă simplă şi aş spune tipic românescă, dacă nu aş avea dubii cu privire la originile mâncărurilor româneşti. Dubii în sensul că eu unul nu mi-am dat seama ce putem spune că e românesc, având în vedere sumedenia de influenţe turceşti, greceşti, austro-ungare din bucătăria noastră.

Deci, că tot ne aflăm în perioade de mese îngreţoşate şi pline de grăsimi, am găsit că este cazul să pun aici o reţetă de cartofi ţărăneşti, cartofi care merg de minune cu friptura de porc. Adică friptura de sezon.

Pentru reuşita reţetei ai nevoie de: cartofi (4-5-6 bucăţi, depinde de câte porţii vrei), 200-250g de bacon (eu am folosit slăninuţă afumată căpătată pe la Cluj, mai acum câteva zile când trecui pe acolo), o feliuţă de unt de circa 20g, una-două cepe mici roşii (eu folosit o ceapă roşie mică şi o jumătate de fir de praz ca să îndulcească totul mai bine), boia dulce o linguriţă, un praf de pătrunjel şi unul de mărar, sare şi piper negru după gust. Ştiu, cică în reţeta românească nu pui nici mărar şi nici pătrunjel. Dar mi-am amintit că în reţeta similară austriacă se pun.

  

Şi se face aşa: Cartofii se curăţă, se taie cubuleţe mai mari şi se fierb cu sare, fără a se sfărâma. Ceapa şi baconul se taie cubuleţe mici şi se pun la călit în unt. Se adaugă un praf de boia. Când cartofii sunt fierţi, se scot, se scurg şi se aruncă în tigaie peste bacon şi ceapă. Se amestecă uşor să nu se sfărâme cartofii. Spre final se aruncă pe deasupra un vârf de linguriţă de pătrunjel şi unul de mărar. Când cartofii sunt rumeniţi uşor, se scot. Enjoy!

alte canale (13)

de mers ori de evitat în Napoca. Cluj Napoca.

Sunt experienţe personale, ca de obicei, deci subiective. Însă, neavând aşa mult timp la dispoziţie, acolo unde am luat ţeapă, n-am mai călcat a doua oară. Deci, nu le-am mai dat a doua şansă. Dar simt că o să mai trec pe aici. De fapt, nu va fi doar o trecere, cum nici acum n-am văzut oraşul din goana calului.

Să încep cu cea mai plăcută experienţă, la Bistro Viena. Situat în centrul vechi, pe str Matei Corvin, într-o zonă pietonală. Deşi meniul nu este foarte diversificat, am mâncat aici o supă gulaş bestială (păcat că se face doar în week-end), un cârnat cu caşcaval delicios, costiţe de porc marinate şi un ciolan de porc de mi-am lins degetele. Au greşit puţin varza călită, dar i-am iertat. Atmosfera foarte plăcută. Bistroul se află într-o casă veche şi are două zone, una situată în curtea interioară a casei, dar acoperită cu sticlă. Iar alta, bar, situată în altă încăpere. Se intră separat în fiecare. Servire bună, chelneri prietenoşi. Deci, de mers.

Pe aceeaşi stradă se află şi o mare ţeapă. Se numeşte restaurant Matei Corvin şi, în ciuda eforturilor de amenajare interioară reuşite, locul are o atmosferă de restaurant de dinainte de 1989. Supa gulaş e infectă, practic o fiertură de ciorapi cu carne şi cartofi. L-am rugat pe chelner să îmi recomande un fel doi şi mi-a răspuns tăios că n-are timp, că are treabă. Am plecat repede. Deci, de evitat.

Casa Ardeleană. Situată la demisolul unui magazin,SoraShopping Center. Dacă nu căutam pe net un loc în care să mănânc, aş fi trecut pe lângă clădire fără să ştiu ce e sub ea. Amenajată în stil rustic, chelneriţele foarte serviabile şi gata să îţi facă recomandări. Te întimpină cu o palincă din partea casei. Supa gulaş delicioasă, exact cum trebuie să fie. De fapt, supa gulaş am luat-o ca punct de referinţă cam peste tot. Dacă eşti în Ardeal şi nu îţi iese supa gulaş, mai bine închizi taraba, zic. Coastele de porc bestiale, recomandate de ei. Cartofii ţărăneşti  prea buni, prea ca la ţară. Am mai încercat şi o ciorbă de perişoare şi nişte carne de porc proaspătă la cuptor cu mămăligă. Totul foarte bun. Deci, de mers.

Casa Vikingilor se află în zona studenţească de cămine, pe str Haşdeu, în campus. Porţii mari şi ieftine. Studenţeşti. Două experienţe. Prima dată am încerccat un ciolan de porc cu mămăligă şi varză călite. Foarte bune toate. A doua oară am luat pulpă de curcan cu varză călită. Ei bine, deşi fierbinte pe dinafară, pulpa era îngheţată în interior, lângă os. N-am înţeles cum le-a ieşit aşa. probabil că era gătită şi îngheţată ulterior. Prima dată chelneriţa ne-a trata cu oarecare sictir. Dar era şi bodega plină-ochi. A doua oară a stat de vorbă cu mine de parcă ne ştiam de ani buni. Dar era şi bodega goală-puşcă. Deci, e de mers dacă îţi e foame. Au şi nişte platouri imense pentru 3-4 persoane. Poată că pulpa de curcan a fost o întâmplare.

Agape. Restaurant tip împinge tava. Pe str Iuliu Maniu, oarecum în spatele statuii lui Matei Corvin. Fără pretenţii. Mănânci ieftin şi repede, mâncare la cazan decentă. Am încercat ciorbă de perişoare şi vită la tavă. Nu m-a dat pe spate, dar nici nu m-a nemulţumit. Fără pretenţii, cum spuneam.

Tramvay. Pe bdul Eroilor. În plin centru. Nimic deosebit. Ceri un sandviş cu ou, caşcaval şi şuncă. Primeşti un sandviş cu brânză telemea, roşii şi castraveţi. Altfel chelnerul serviabil. N-a avut însă bunăvoinţa de a inventa o minciună de ce am primit altceva decât am cerut. Deci, de evitat.

Dar dacă vrei sandvişuri bune, alături, lângă Tramvay, se află Kiosk. Sunt specializaţi în sandvişuri şi sunt foarte bune. Sandviş cu omletă, şuncă, caşcaval, roşii şi ardei copt, în baghetă neagră, 5 lei, la oferta zilei. Foarte bun. Sau unul cu ton, porumb, castraveţi şi maioneză. La fel de bun. Deci, de mers, dacă te grăbeşti.

Café Corso. În Piaţa Unirii. O locaţie foarte bună. Dacă stai lângă geam te uiţi la catedrala impresionantă. Supa gulaş de nemâncat însă. Am vrut şi pulpă de rață cu varză roșie și cartofi. După ce mi-a luat supa din faţă mi-a spus că nu au varză roşie. Nu vreau o salată de varză albă? Nu, nu vreau. Trebuia să-mi spui de la bun început. De fapt, n-am mai vrut nimic. Chelneriţa părea a avea un uşor handicap şi se exprima greu rău. Poate că era doar proastă. N-am stat să-mi dau seama. Am plecat. Uitase şi că mi-a luat scrumiera şi nu a adus alta, deşi a văzut că scrumam în şerveţel. Sau nu a văzut? Vinuri bune însă, majoritatea servite şi la pahar, ceea ce se întâmplă rar. Locul ăsta ar merita a doua şansă, mă gândesc, totuşi. Aşa simt.

El Toro. Steak-house cu pretenţii. Vită argentiniană şi americană. Am încercat un antricot (rib eye, cum ar fi) argentinian, cu salată verde şi cartofi la cuptor cu rozmarin. Friptura delicioasă, groasă şi fragedă. Salata făcută din cotor de salată, iar cartofii nu doar că nu văzuseră rozmarinul în viaţa lor, dar erau şi vechi. Probabil de cu o zi înainte, atât de nemâncabili erau. O paletă largă de vinuri bune însă. Aş mai merge. Nu de alta, dar friptura chiar a meritat. Cam scumpuţ totuşi, ca toate steak-house-urile. Chelneri serviabili şi atmosferă plăcută.