oameni: M.S. Regele Mihai I al României

 

Pentru că tot “a venit vorba” zilele acestea despre succesiunea dinastică, postez fotografia aceasta de care sunt foarte mândru, autograful fiind original.

locuri: biserica kreţulescu

Zidită în 1722, într-o zonă care în acel timp era la marginea Bucureştiului, de vornicul Iordache Kreţulescu. Soţia vornicului, Safta, a fost una dintre fiicele lui Constantin Brâncoveanu. În 1936 este restaurată sub îndrumarea lui Ştefan Balş. În interior mai există pictura din 1860 a lui Gheorghe Tatărescu, cea originală nemaipăstrându-se decât în pridvor. Pentru cine nu ştie, biserica se află lângă Palatul Regal, faţă în faţa cu cartoful tras în ţeapă.

Acum gândiţi-vă cum ar arăta în vecinătatea unor blocuri de oţel şi sticlă, aşa cum ar dori mult iubitul domn Videanu (mama e bine, da?). Esplanada parcă se numea proiectul…

care trimite felicitări

Ieri am primit în cutia de scrisori un plic alb, fără destinatar, fără expeditor. Cum nebunia cu antrax pare a fi fost depăşită (de fapt prin România n-a fost deloc), am deschis plicul cu încredere. Era o felicitare de Crăciun. Text frumos, în care se vorbeşte despre “oraşul trist, agitat şi supraaglomerat”, dar şi despre “lumina Crăciunului care ne pătrunde în case”. Lumina? O fi fost textul de Paşte, rescris. În fine. La final mi se urează delicat sănătate şi să „lupt” pentru visele mele. Semnatar, desigur, Daniel Marian Vanghelie. Simplu, doar numele, fără funcţia de primar sau de pesedist şef la Bucureşti. Un gest frumos! Oare eu cum de nu m-am gândit să trimit o felicitare tuturor bucureştenilor? Sau a trimis doar în sectorul 5? Dar eu nu stau în sectorul 5. Şi de ce să trimită de Crăciun, după ce Crăciunul a trecut?
Idee pentru jurnalişti: câte felicitări a trimis, cât au costat, cine le-a pus în cutiile poştale, de unde au fost luaţi banii necesari pentru asta.

de week-end: Frank Riva (2003-2004)

  

Cine l-a văzut pe Alain Delon în “Nu treziţi un poliţist care doarme” (Ne réveillez pas un flic qui dort – 1988), “Pe cuvânt de poliţist” (Parole de flic – 1985), “Un poliţist” (Un flic – 1972) sau “Samuraiul” (Le samourai – 1967) îşi va dori cu siguranţă să vadă această mică serie poliţistă. Cu un Alain Delon la 68 de ani, plin de farmec în continuare, tot poliţist, ipostază care l-a consacrat, însă bătrân (normal) şi întors după 25 de ani într-un Paris care s-a schimbat cât a fost el plecat.

Cu un sfert de secol înainte fusese obligat să plece din Paris, după ce făcuse muncă sub acoperire într-un clan mafiot. Acum s-a întors pentru a-i descoperi pe cei vinovaţi de moartea fratelui său. Frank Riva, deşi bătrân, îşi foloseşte vechile cunoştinţe, de obicei foşti mafioţi retraşi din activitate, pentru a ajunge la noua generaţie de mafioţi. Ajutat de o echipă de poliţişti tineri, care la început nu l-au plăcut, însă au ajuns să-l iubească, reuşeşte să dea peste cap un vechi clan mafiot, acelaşi pe care îl mai îngenunchiase cu 25 de ani înainte. Poate vă par eliptic în prezentare, însă n-aş vrea, în cazul în care nu aţi văzut filmul, să vă dezvălui ceva.

Printre actorii care mai joacă în aceste 12 episoade, se află Mireille Darc (care a mai jucat cu Delon în Jeff – 1969, în timpul filmărilor fiind chiar iubiţi), Sophie von Kessel, Jacques Perrin. Serialul este filmat în Paris, ceea ce îi dă un farmec aparte, are desigur perioade de plictiseală ca orice film francez, dar merită văzut, cred eu. Amănunte de genul pistolului pe care îl foloseşte, ţinut într-o borsetă care aminteşte de acelaşi pistol şi husă din “Parole de flic”, îţi vor redeştepta amintiri de perioada lui Delon tânăr, în care stăteai la coadă la cinematograf pentru bilete. Coloana sonoră este bine aleasă. De fapt este chiar muzică făcută special pentru film, nu melodii deja consacrate. Ceea ce e cam rar. Film de văzut cu un pahar de coniac sau vinars, o ţigară bună sau o pipă. Coniacul v-ar putea chiar “apropia” de Alain Delon care în ultimii ani şi-a cumpărat câteva hectare de vie pentru a face singur această licoare minunată. Şi dacă tot sunteţi la Delon, merită să-i vizitaţi şi site-ul. Pun pariu că nu v-aţi gândit să o faceţi.

Sinopsisul într-o frază: Întors după 25 de ani în oraşul pe care-l părăsise pentru a nu fi ucis, poliţistul Frank Riva îşi dă seama că vechile metode au tot atâta succes cât şi cele noi, pentru a-i prinde pe băieţii răi.

Rating IMDB: 6,6/10

Rating Şoferul: 8

mi-a scris! în sfârşit mi-a scris!

Astăzi este o zi mare pentru mine. În sfârşit mi-a scris! Este adevărat că nu m-am aşteptat niciodată să primesc un semn atât de clar şi fără echivoc. Nu că aş fi negat vreodată legătura dintre noi. Nu am discutat foarte des, mereu fiind mai mult un monolog din partea mea. Dar, m-am gândit eu, aşa este într-o relatie: unul vorbeşte mai mult, celălalt mai puţin sau de multe ori deloc. Sunt atâtea cupluri care rezistă aşa! Deşi, noi n-am fost niciodată un cuplu. No way! Nu că nu m-aş fi gândit mereu ce bine este că se află lângă mine exact în clipele mele mai grele. Atunci, şi doar atunci când m-am simţit singur şi neajutorat, i-am vorbit. Şi asta m-a făcut să mă simt atât de bine. M-a liniştit. Mi-a dat încredere. Este bine să ştii că cineva te poate ajuta la greu. Sigur, niciodată n-am ştiut în ce a constat ajutorul. Însă câţi dintre voi nu v-aţi dorit, ori poate că încă vă doriţi, să aveţi pe cineva aproape?

De multe ori am crezut că sunt egoist. Că nu-i vorbesc decât atunci când am nevoie de ceva. Însă mereu m-am încurajat spunând că o relaţie este bazată pe un schimb reciproc. Nu, nu mi-a cerut niciodată nimic. Însă mai are timp, mi-am spus. Şi când va cere… e! când va cere, mai văd eu. Dacă pot, sigur că voi răspunde prompt. Dar ce ar putea avea nevoie de la mine? Nu-mi dau seama. Mă mai gândesc.

Cum spuneam: astăzi mi-a scris. Un gest clar. Am deschis cutia poştală, şi, între o factură telefonică şi un extras de cont bancar înghesuite, era SCRISOAREA. Pe hârtie bună, lucioasă. Prima data am crezut că este o reclamă la ceva. Prea semăna cu un pliant. Iar începutul…. ohh! ce inceput: “Un pahar cu apă de izvor…” Aşa începe. Nu, n-am să vă dezvălui ce mi-a scris. Eu sper că mi-a scris doar mie. Iar la final, semna simplu fără nici un post scriptum: Iisus.

În plus, am aflat ceea ce mulţi doresc să ştie: Iisus locuieşte în sectorul 4 din Bucureşti. Mai precis în Oficiul Poştal nr. 44. Şi mai precis în Căsuţa Poştală nr. 65. Şi predă un curs prin corespondenţă despre Biblie. Iar dacă îi scrii că vrei să urmezi cursul, scrisoarea se taxează la destinaţie, ceea ce pare normal pentru cineva cu o inimă atât de largă.

(4 decembrie 2007)

proiect

Pentru cine nu a observat, în meniul din dreapta paginii am un new entry. Se numeşte proiect: poveşti. Ştiu, nu este foarte inspirat. Dacă are cineva o idee, o ascult cu drag. Pe scurt, ca să nu o ard aiurea: postul în care povestesc cum mi-a scris Isus m-a inspirat să mai scriu un fel de poveşti. Mai am unele mai vechi. Le caut şi le postez şi pe ele. Şi poate că o să îmi vină şi idei noi. Până atunci, postul inspirator, uşor refăcut, va fi prima poveste din proiect. Şi când o să am chef, am să scriu şi despre cum am început să mă joc de-a scrisul.

oraş frumos, păcat că-i locuit (16)

Ducându-mă eu astăzi, aşa, ca de week-end, să pap un peşte preparat în stil italian la bodega numită Davvero, şi având şi gândul ascuns de a începe să scriu aşa-zise cronici de cârciumi, m-am trezit faţă-n faţă cu unul dintre cei mai buni prieteni ai omului. (mamă! ce frază lungă! total neindicat)

 

Deci, astăzi, 29 decembrie 2007, ora 14.00, secolul XXI, ţara România, capitala Bucureşti, Uniunea Europeană, Parcul Tineretului, 3 cai la păscut. Să le trăiască stăpânul! Şi nouă poliţia animalelor care se lasă aşteptată. Şi poliţia comunitară care există.