un produs media

Nici mama nu pare a şti cîţi ani are copilul său. Crede că şapte, după calculele ei. L-a născut în Polonia, pe cînd mergea cu fostul ei soţ la cerşit. Soţ îi spune bărbatului cu care a trăit în concubinaj, tatălui copilului, cu care nu s-a căsătorit oficial, deoarece în etnia lor actele nu contează. Sunt romi. Cînd l-a părăsit pe Traian, Lina a părăsit şi copilul. “Nu m-a lăsat să-l iau. Că cică m-a luat fără copil, fără copil să plec”, povesteşte Lina. Traian Ciurar nu a avut grijă de copil. Un cioban din partea locului l-a găsit într-o căpiţă. Mînca dintr-un cadavru de cîine, a spus cineva.

Povestea copilului de şapte ani, slab dezvoltat, cu anomalii de vorbire, găsit într-o căpiţă pe munte şi mîncînd dintr-un cîine mort a făcut înconjurul lumii. Ziarele din ţară au relatat povestea, pentru că nu găseşti pe cineva care mănîncă un cîine mort în fiecare zi. Ziarele străine au povestit şi ele un fapt care într-o ţară civilizată pare incredibil. Lina spune că şi-a recunoscut copilul cînd l-a văzut la televizor. S-a dus la spitalul din Făgăraş şi şi-a luat copilul acasă. Acasă înseamnă pentru familia care numără opt-nouă suflete, o curte cu gard în construcţie, cu două case: una de cărămidă, frumoasă, la care încă se mai lucrează, iar celaltă, o bojdeucă de o cameră. În fundul curţii un grajd ce părea dezafectat şi un wc. Două-trei găini ameţite se agitau şi ele, alături de doi cîini cărora le puteai număra coastele. Casa de cărămidă e a capului familiei. Bunicul copilului. Cum a făcut rost de bani, în condiţiile în care nimeni din familie nu are un venit, nu s-a întrebat nimeni. Nici asistenta de la protecţia copilului, care vine la două săptămîni o dată.

Copilul, căruia ziarele i-au spus Mowgli după un desen animat, iar mama sa Traian după tată, dormea în bojdeucă. În faţa casei, un băiat de vreo 14 ani se prefăcea că merge cu cîrjele. Antrenament pentru cerşit. Crina, mătuşa lui Mowgli, însărcinată în luna a şaptea, ţinea o fetiţă de doi-trei ani în braţe. Crina are 18 ani şi este frumuşică. Şi Lina l-a născut pe Traian la 14 ani. Acum are 20. Nu este nimic anormal în a face copii la vîrsta asta, etnia avînd o tradiţie de sute de ani în acest sens: femeile se mărită la 12-14 ani, fac repede un copil-doi, şi restul vieţii şi-l petrec între gătit şi curăţenie. Nu lucrează şi îşi dedică viaţa bărbatului şi copilului.

Lina nu arată o mare dragoste faţă de copil. Însă şi aceasta este o trăsătură a etniei. Ziariştii, care bătuseră însă trei sute de kilometri de la Bucureşti la Viştea de Sus, veniseră să surprindă dragostea regăsirii mamă-copil. Care nu se vedea. Articolul pe care aceştia doreau să-l scrie, la cererea unei agenţii internaţionale, trebuia însă să prezinte “Marea Regăsire”. Cu fotografii. Iar fotografiile trebuiau să arate clar cum se iubesc cei doi, cum mama îl ţine pe copil în braţe, cum îl sărută, cum se joacă cu el. Adică, să arate cît de bucuroasă este că l-a regăsit după ce tatăl denaturat nu s-a îngrijit de el. Realitatea era oarecum diferită. Mama era bucuroasă că şi-a găsit copilul, dar avea o grijă în plus acum. Şi nici nu ştia cum să-şi arate sentimentele. Trebuia să-i înscrie naşterea, lucru pe care nu-l făcuse acum şapte ani. Trebuia să-l înscrie la doctor, dar nu avea asigurare medicală. Trebuia să obţină ajutor de la primărie pentru că nu are un serviciu stabil. Lucrează cu ziua prin sat. Nici una dintre problemele Linei nu era importantă pentru ziarişti. Ei aveau o comandă de dus la capăt. Şi doar că nu i-au pus pe Lina şi pe Traian să stea în cap, pentru a le ieşi lor pozele bine.

“Nu mai vrem fotografii. Nu mai vrem interviuri. Toată lumea ne filmează, dar nu ne ajută nimeni”, a spus Lina încă de la început. Ajutor care, după părea ei, ar fi constat în bani. Pe care să-i primească de la ziarişti în schimbul pozelor. Pentru o sumă infimă a mai pozat odată şi a povestit din nou. “Dar să ştiţi că nu mînca din cîine. Mi-a spus ăla care l-a găsit. Au pus cîinele lîngă el să iasă poza”, începe iar să povestească Lina. Traian se încurcă în fustele ei nescăpînd din mînă punga cu dulciuri pe care o căpătase. “Nu, nu era nici un cîine”, îşi aminteşte, la două luni de la eveniment, şi ciobanul. “Era anemiat, dar nu cred că mîncase aşa ceva”, spune şi doctorul care l-a avut în îngrijire pe Traian după ce a fost găsit.

Dar toate acestea nu mai contează. Mowgli era o poreclă frumoasă, mai ales pentru un tabloid străin. Povestea era incredibilă. Copilul ajunsese un produs media. Povestea lui s-a vîndut bine şi o continuare s-ar fi vîndut la fel de bine. O continuare cu un final fericit. Nimeni din familia lui Traian nu ar putea însă să explice cum e să fii fericit. Chiar dacă ar cunoaşte conceptul.

(12 aprilie 2002. După un caz real)