instalatorul

O oră şi douăzeci de minute. Atât a trecut de când aştept un instalator acasă. Data trecută am aşteptat trei zile, aşa că nu mă impacientez.

Totul a început aseară când, ajuns acasă, am găsit un post it pe uşă: “Sunaţi, vă rog, la apartamentul 69″. Cool, mi-am spus şi m-am dus să sun. Bref: aflu că vecinul de sub mine era uşor inundat. Acasă eu nu aveam nimic. O scurtă inspecţie a administratorului a adus şi rezolvarea: era ţeava comună DIN PERETE. Marfă! Nu mi-a luat mai mult de o secundă să-mi dau seama ce urmează: perete spart, faianţă spartă, ţeavă înlocuită. După ce am aflat că şi la vecinul de deasupra mea va fi la fel, m-am mai calmat. Nu eram singurul sinistrat. Ţeava naibii, nu putea să se spargă decât între etaje.

Ţevile astea au personalitate, vă spun eu. Când m-am mutat acum 4 ani, am schimbat toate ţevile. De atunci, în fiecare an, schimb din nou câte ceva care tot se sparge. Ba o bucată de ţeavă, ba un robinet, ba un cot, ba un „flexibil” (na, că am învăţat şi termenii de specialitate). Ultima dată, acum cam o lună, era apa în casă de câţiva centimetri. Aveam să aflu că este „un flexibil prost că e chinezesc”. „Păi pune nene austriac!” “Nu există decât chinezesc”.

Şi acum stau şi aştept instalatorul. Mai bine mă făceam instalator. Da’ dacă mi-a plăcut cartea, aşa îmi trebuie. Nu ştiţi ce greu este să găseşti un instalator. Bun. Proşti găseşti imediat. Probabil că rapiditatea cu care răspunde cererii este direct proporţională cu valoarea lui. E bun, îl aştepţi. Vine repede, e un idiot. Deci, aştept.