Cum ajungi să fi fii considerat dinozaur? Iată pe dicţionar urban o definiţie, care se aplică şi în alte domenii decât cele menţionate acolo. Cum reuşeşti să schimbi o percepţie bună pe care o au cei din jurul tău despre tine, într-o percepţie negativă?
Problema cu dinozaurii constă în faptul că ei nu înţeleg de ce sunt consideraţi dinozauri. Răspunsul, cred eu, este următorul: dinozaurii au un sistem de valori diferit de cel al generaţiilor care îi urmează. Trec peste discuţia despre cum arată o generaţie de iepuri crescută de dinozauri. Presupun că există iepuri care nu s-au lăsat influenţaţi de dinozauri, refuzând de la prima întâlnire să accepte morcovii otrăviţi ai acestora. Pentru că dinozaurii pot oferi cutii cu morcovi, însă depinde doar de iepuri dacă îi primesc doar pe cei otrăviţi sau doar pe cei dulci. Ori pe ambii. Sunt prea eliptic sau folosesc prea multe metafore? Atunci să fiu mai clar:
Cu 14 ani în urmă, când mă angajasem în presă, am cunoscut şi primul dinozaur. Ziarul: central, important, tiraj mare. Redacţia: studenţi, copilaşi-drăgălaşi cu caş la gură, uşor manevrabili. Şefi 5 (redactori şefi adjuncţi), doi mediocri, doi buni, de la care am şi avut ce învăţa, şi un dinozaur. Dar un director sau redactor şef, nu-mi amintesc ce funcţie avea atunci, genial în a simţi ştirile, subiectele, în a cunoaşte exact grupul ţintă căruia i se adresa ziarul. În mod ciudat, deşi ziarul era scris de tineri, el era citit de un public de peste 55 de ani. De la dinozaur am învăţat un singur lucru: m-a trimis să fac tot. Ştiri, reportaje, interviuri. Toate pe domeniul pe care mi-l alesesem. Însă el avea o vorbă: trebuie să poţi scrie orice fel de gen de presă. Şi a avut dreptate. Şi tot lui trebuie să-i mulţumec pentru susţinerea pe care mi-a acordat-o permanent, până m-a văzut şef de secţie. Ce nu am vrut să învăţ de la el? Obiceiurile pe care le dobândise la Flacăra, în perioada comunistă: telefoanele de intervenţie la diverşi, interviurile luate şi publicate în schimbul unor favoruri… chestii d-astea. Ca om, dinozaurul era o persoană plăcută. Cu o experienţă de viaţă interesantă, şi personală şi profesională, inteligent, sufletist, săritor. “Cine avea nevoie să-şi tragă sufletul, să plângă pe umărul cuiva, să ceară un sfat, să rezolve o anumită problemă, se ducea la el”, scria cineva despre el mai deunăzi. Şi nu greşea.
Am plecat de acolo. Nu am mai ţinut legătura decât sporadic. M-a sunat odată, aflase unde lucrez, şi m-a rugat să intervin pe lângă cineva ca fiul său să aibă parte de un tratament mai bun ca angajat în fabrica respectivă. Întâmplător lucram cu fiul său în acelaşi loc, dar eu nu ştiam asta. Am fost un porc: n-am avut sufletul să îi spun că nu fac aşa ceva. Dar nici nu i-am promis nimic. Cred că am spus ceva de genul “să văd ce pot să fac”.
L-am mai întâlnit pe stradă, dar bucuria amândurora a părut forţată.
L-am văzut pe când avea o emisiune la tv, sau poate că o mai are, şi m-am întrebat de ce vrea să o facă. Nu i se potrivea. Statul pe sticlă nu i se potriveşte. Ca să vă faceţi o idee, are peste 60 de ani şi se poartă ca un Don Juan de 25. Nu este neapărat rău, dar nici foarte indicat. În fine, cine sunt eu să judec?
Şi recunosc, l-am sunat şi eu odată când aveam nevoie de un medic bun într-un anumit domeniu. Nimeni nu era în stare să îmi indice un medic bun. L-am sunat pe el pentru că eram sigur că dacă cunoaşte un medic în acel domeniu, sigur ştie unul foarte bun. Aşa a fost.
În ansamblu, amintirile despre el erau foarte bune. Când discutam cu cineva, îl lăudam cu gura plină. Îl apăram când auzeam ceva de rău. Nu îţi aminteşti ceea ce nu îţi place la un om. Cu timpul îţi aminteşti doar lucrurile bune pe care le-ai învăţat de la el. Au devenit negative în fix 5 minute. A fost de ajuns un telefon pe care l-a dat unui blogger care a scris despre el mult mai frumos, decât ce am scris eu acum. Ba, chiar foarte frumos. Nu îmi dau seama ce l-a deranjat la postul respectiv. Oricum, cineva i l-a arătat, pentru că mă îndoiesc că ar fi prieten foarte bun cu blogurile. Nu ştiu de ce nu a înţeles că postul îl ridica pe un piedestal. Ştiu însă acum că nu merita acel piedestal. A fost isteric şi insolent. Obraznic şi nesimţit. Iar bloggerul a şters postul, dintr-un imbold cred. Mă rog, şi la cererea dinozaurului. Eu nu l-aş fi şters. Dar am şters din sufletul meu amintirile despre el. Aşa de bine, că nici nu-mi amitesc cum îl cheamă. Motiv pentru care nici nu i-am pomenit numele pe aici. A! Şi nu-l trimit la pensie. Ca orice dinozaur care se respectă, lucrează într-o meserie liberală, nu face şuruburi. Iar asta nu este o meserie din care să fi scos la pensie decât cu picioarele înainte. Aşa cum remarca un alt dinozaur, din altă rezervaţie. Acum să nu înţeleagă că-l trimit la groapă. Nu. Nici una, nici alta. Eu dinozaurilor le cer să înţeleagă schimbarea lumii în care trăiesc. Să încerce măcar. Şi să aibă decenţa de a sta puţin în planul doi.
Deci, nu uitaţi, nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită.
*Acest post conţine răutăţi deoarece a fost aplicată legea talionului.
