întâlnirea

Îşi închipuise scena de multe ori. Dar bineînţeles că închipuirea sa nu avea nici o legătura cu realitatea: privită de sus, lumea nu mai avea nici un farmec. Înţelegea acum totul. Dar ce importanţă mai avea? Singura lui bucurie, meschină de altfel, era că trăise destul, în comparaţie cu mulţi pe care îi întîlnea pe drum. Brusc, i-a simţit prezenţa:
- Cine eşti tu? a întrebat.
- Cum, după atîta timp, nu ţi-ai dat seama?
- Păi cum să îţi spun?
- Poţi să-mi spui cum vrei, a venit răspunsul.
- Şi ce trebuie să fac eu mai departe?
- A! Tu? Nimic. Să gîndeşti. Să te gîndeşti unde am greşit.
S-a simţit brusc frustrat şi nervos:
- Cum adică? Tu greşeşti?
- Tu nu? Uite cum facem, a continuat acesta, te gîndeşti la orice. Şi îmi spui care e rezolvarea.
S-a enervat şi mai rău:
- Dacă tu nu cunoşti toate răspunsurile, cum pot să ţi le dau eu?
- Tu? Tu ai fost acolo. Ai experimentat. De aceea poţi avea răspunsuri mai bune ca ale mele.
- Şi cît timp am la dispoziţie? a fost curios.
- Oricît. O eternitate. Ca şi mine.
- Am să te distrug, a gîndit încrîncenat.
- E şi acesta un mod de a-ţi petrece restul… timpului. Aş minţi să-ţi spun că eşti singurul. După imaginaţia ta, ar trebui acum să-ţi apară coarne şi coadă. Şi vocea din capul său a început să rîdă ironic. Nu i-a plăcut ce a auzit. Dar a început să se gîndească.

(6 decembrie 2001)