conceptul micului la români

Nimeni nu știe clar când a fost pus pe grătar primul mic. O poveste spune că într-o cârciumă din București, un grătaragiu a rămas fără cârnați și a hotărât să pună direct pe grătar carnea tocată. Asta se întâmpla pe la 1700. Un client ar fi remarcat în gura mare că noii cârnați sunt cam mici. Și de atunci așa i-a rămas numele, mic.

Adevărată sau nu povestea, micul este în mod evident unul dintre felurile de mâncare tipice țării România. Carne tocată, ieftină, care ți se întoarce pe gât de umpli autobuzul cu miresme. Alături de bere, o băutură ieftină, care te ajută și ea să elimini esofagul de mireasma micilor. Deci, ce putea fi mai tipic pentru țara România?

Find vorba despre ceva ieftin, în schemă apar și politicienii români. Ce putem noi da ieftin la tot cartierul? Mici și bere, normal, și-au răspuns în cor. Socialiști sau liberali, nu a mai contat. Acum, nici liberalii nu puteau să dea icre negre, doar să-i păstreze blazonul lui Bătrianu! Hai, că exagerez și eu cu icrele negre, da’ un copan de pui tot era mai elegant.

Și uite așa conceptul micului s-a împământenit.

Micul este în mod clar un fel de mâncare aparte. Alături de o bere, devine singurul și principalul fel de mâncare. Bărbați, femei, bețivi sau nebețivi, toată lumea pune micul pe grătar și sparge gâtul la bere. E 1 mai? Zi muncitorească? Mici și bere. E Paște și a dat căldura? Mici și bere. E vară, week-end și n-ai bani de concediu? Mici și bere. Pentru a alege micul și berea n-ai nevoie de inițiativă, n-ai nevoie mare competență în ale bucătăriei, n-ai nevoie de mulți bani. N-ai nevoie decât de un grătar. Pe care mulți îl pun în fața blocului. Doar nu o să consume benzină să meargă undeva.

Micul e frate cu românul. Berea îi e soră. Și prostia mamă. La vot, băieți!