Costi şi Gusti

Ştia că dacă va atinge mingea în timp ce se află în aer, tribunele vor fremăta. Lui Costi îi plăcea sunetul pe care îl auzea când oamenii se ridicau în picioare şi aplaudau, scandându-i numele. Dacă nimerea şi poarta cu mingea, era şi mai şi! Iar finalul… aştepta cu nerăbdare finalul, pentru că era momentul în care se îndestula cu mâncare. Sigur, pe urmă ţinea o cură scurtă care să-l readucă în postura de sportiv suplu.

Coechipierul său era însă plictisit:

- Ce te tot chinui? Nu vom merge mai departe de aici. Facem acelaşi lucru de ani de zile, îi spuse Gusti.  

Nu ştia cum să-i explice acestuia ce simţea în momentul în care auzea spectatorii scandându-i numele. Dacă Gusti nu simţea acelaşi lucru, n-avea cum să-i explice el măreţia momentului.

- Dar ţie ţi-a plăcut mereu finalul… îi spuse lui Gusti, deşi în acest fel îi amintea acestuia că este supraponderal.

- Finalul da, dar chinul pentru a ajunge acolo, nu.

- Ei bine, faci aceste eforturi de atâta timp. Continuă!, încercă Costi să-l încurajeze.

Însă Augustin, Gusti pentru prieteni, nu mai vroia să sară după minge şi să dea pase.

Antrenorul se apropie vădit nervos. Îi stricau tot jocul şi nu era prima dată. În mod clar, cu un singur jucător nu putea face mare lucru. Pasele erau deliciul tribunelor. Iar antrenorul asta dorea să vadă: pase una după alta. Ca la campionatul modial. Deşi ei nu văzuseră încă un campionat mondial.

- Hai, Gusti, sări! A încercat şi antrenorul, făcându-i un gest discret pe care Gusti îl asocia cu mâncarea. Gusti era însă perfect plictisit.

În disperare de cauză, Costi începuse să alerge dintr-un colţ în altul. Chiar dacă Gusti era cel mai slab din echipă, fără el nu putea face mare lucru, iar spectatorii erau evident dezamăgiţi.

Antrenorul s-a retras şi el nemulţumit. Nu i se mai întâmplase de mult ca echipa să nu meargă aşa cum dorea. Se întoarse către directorul bazinului:

- Ce ne facem? Cumpărăm alt delfin?

( 7 iunie 2008 )