neadaptare

Examenul premergător excursiei de studii a fost riguros. L-au întrebat o mie şi una de lucruri, plecând de la pregătirea teoretică necesară unei călătorii practice şi ajungând la clasicul examen psihologic. Aici însă un singur lucru nu l-au întrebat. Şi chiar dacă o făceau, probabil că răspunsul său ar fi fost cel corect.

Călătoriile în timp nu mai erau o noutate de ceva vreme. Totuşi se făceau sub o atentă supraveghere şi doar pentru studiu. El fusese atras de când se ştia de societatea anilor ’60, aşa că i-a fost uşor să aleagă subiectul lucrării. Călătoria era următorul pas. Nu era simplu. Trebuia să ajungă în 1963 şi să trăiască la fel ca oricare tânăr american. Teoretic  cunoaştea perioada mai bine decât cei care o trăiau. Nu avea nevoie decât să formeze un cuplu.

Ajuns pe plajă se uită în stânga şi în dreapta. A ochit imediat grupul vorbăreţ şi agitat de fete şi s-a îndreptat agale spre el. I-a trebuit o noapte de discuţii pentru a-şi da seama că întreaga călătorie era un eşec. Argumentele lui despre necesitatea „convieţuirii singuratice” (este drept, un concept pe care îl aveau doar din 2051) erau privite cu neîncredere şi surpriză. A încercat să le explice tuturor cât de bine este să nu depinzi de nimeni şi să nu depindă nimeni de tine. Că în istorie nu există cupluri fericite. Mă rog, prea multe argumente nici nu putea da. Cine ar fi înţeles schimbările care avuseseră loc în cei aproape o sută de ani care îi despărţeau, chiar dacă le vorbea despre ele? Era evident un neadaptat al acelor timpuri şi trebuia să supravieţuiască cinci ani.

Se afla în anul în care Martin Luther King ţinuse celebrul său discurs „I have a dream” şi toată lumea vorbea despre asta. A încercat să extrapoleze şi a explicat în aceea noapte că lipsa viselor denotă maturitate. Că cine nu visează evită riscul de trezire crudă la realitate. Nu trebuie să visezi la nimic, deoarece probabil că nu se va îndeplini, le-a spus. Ba din contră, i s-a răspuns, nu visezi, nu trăieşti. Nu trăieşti, nu simţi. Se gândi că este o idee nouă, însă nu o putea teoretiza în lucrarea sa.

Cinci ani mai târziu aştepta cursa de întoarcere. Se gândea cum va explica eşecul călătoriei şi faptul că nu a putut să scrie un rând la lucrarea care ar fi trebuit să fie gata. În definitiv fusese greşeala psihologului care i-a permis plecarea. Însă doctorul nu înţelegea anii ’60.  Aşa cum nici el nu înţelegea, deşi credea că ştie tot. Nici nu avea cum. Avea deja 35 de ani, iar cea mai lungă relaţie a lui durase un an. Din care practic se văzuseră doar vreo şase luni. Celelate şase ea fusese plecată la studii. Analiza comportamentală a dinozaurilor pitici. Acum i se părea un subiect mult mai bun decât al lui.

( 5 august 2008, Vama Veche )