vreau pungă

Nu sunt eco. O spun răspicat, de la bun început. Nu vreau bicicletă. Mă simt mai confortabil în maşină. Nu vreau să plantez pomi. Să o facă primăria, că d-asta plătesc taxe. Nu vreau să sortez gunoiul, ca să-l arunc pe tobogan la gramadă şi să ajungă, în final, tot la grămadă, în groapă la Glina. Nu vreau să adun peturi din râuri. Plătesc o căciulă de taxe ca să existe şi inspectori care dau amenzi nesimţiţilor şi oameni care fac curăţenie. Nu vreau să car sacoşe reutilizabile. Vreau să primesc pungă de plastic, fie şi contra cost, la fiecare cumpărătură. Pungă pe care să o arunc acasă, după ce o golesc. Vreau brad natural de Crăciun, să miroasă a cetină în casă, nu a plastic răpciugos. Vreau să aprind în casă, seara, o mie de becuri. Nu-mi place întunericul. Vreau televizor cu diagonală mare, pentru că îmi plac filmele. Şi, în oarecum aceeaşi ordine de idei, nu vreau să salvez animalele fără stăpân, Delta Dunării şi nici ursul alb de Bora-Bora.

Pe scurt, nu sunt în trend. Şi nu-mi pasă de cei care se cred mai buni pentru că sunt eco. Şi nu pot să accept drept modele oameni care militează pentru un mediu mai curat, dar sunt sponsorizaţi de cele mai poluante companii. Ori merg cu bicicleta, dar au în garaj maşini cu motoare mari, ascunse sub capote înguste. Oameni pe care eu i-aş întreba definiţia ecologiei. Sunt un produs urban până-n măduva oaselor. Şi m-am săturat de sfaturi ecologiste oferite fără solicitare.

Dar… nu trebuie să fi militant eco ca să nu arunci peturi prin râuri sau ca să nu arunci mucul de ţigară pe geamul maşinii. Nu ai nevoie decât de puţină educaţie. De asta am avea nevoie, înainte de orice campanie eco.