cum a petrecut cutremurul

Cutremurul l-a petrecut aşa cum petrecea totul în ultimul timp: în singurătate. Aşteptând… nu ştia ce aştepta… dar aştepta. Un semn divin. Un fulg dintr-o aripă de înger să-i cadă pe umăr. O licărire.

Cutremurul a venit pe nepregătite, ca orice cutremur. A stat cât îi era dat să stea. Şi a plecat tot aşa cum a venit. Pe nepregătite. Ce putea să facă? Nici japonezii, cât sunt ei de japonezi, nu se pot pregăti de cutremur. Cine se putea pregăti?

A constatat însă, după aceea, că începuse să îşi pună multe întrebări. Că de unde vin cutremurele când vin? Că de ce durează cât durează? Că unde se duc ele când nu mai sunt cu tine? Şi uite aşa, ajunsese să se perpelească noaptea, ca un miel la proţap, când pe-o parte când pe alta. Nu-i vorbă că era şi cald afară. Drept urmare în casă era de-a dreptul cuptor. Refuza să-şi condiţioneze aerul cu ceva. Nu punea nimănui nici un fel de condiţii. De ce ar fi început cu aerul?

Astfel că se căca pe el de cald. Aşa o fi în iad, se gândea. Aşa cum, adică? Călduros? Păi lui îi plăcea marea. Nisipul. Corăbiile. Scoicile. Fructele de mare. Şi romul cu cola. Nu prea iubea soarele, dar îl accepta pentru frumuseţea celorlalte lucruri.

Deci, cum o fi în iad? Aşa de cald? Sau aşa de singur? Şi singurătatea ce-o fi? Că despre căldură se lămurise. A! Desigur! Singurătate e atunci când dragoste nu e. Trecuse vreo clipă, vreo zi, în ultimii ani în care să nu fie iubit şi să nu iubească? Păi nu trecuse. Deci cam asta e şi cu singurătatea. Uite bre, ce de proşti pe lumea asta se întreabă de sute de ani ce e singurătatea, iar el descoperise răspunsul în câteva zile. Sigur, şi după câteva pahare. Că deh, alcoolul nu-i problema. E soluţia. Şi zâmbi amintindu-şi această glumă din liceu. Sau îl citise şi îi rămăsese răspunsul undeva, într-un colţ al minţii? Nu mai ştia.

Bun! Din moment ce găsise un răspuns, se gândi să-şi mai pună întrebări. Nu de alta, dar îi era teamă că vine iar cutremurul şi iar nu o să mai caute răspunsuri. Deci, ia să vedem ce urmează. Ce este viaţa? Ce este dragostea? Asta cu viaţa… Nu-i prea păsa lui ce e viaţa. Un căcat, asta e! Şi zâmbi din nou melancolic. Iar dragostea… Păi e ca un cutremur. Vine, ţine, pleacă. N-ai cum să prevezi când vine. Nici cât ţine. Nici când pleacă. Ori e ca focul? Arde ce arde şi dacă nu eşti atent se stinge. Tre’ să mai sufli în el din când în când. Şi el e gata să repornească. Flacăra se ridică iar. Dacă nimeni nu mai e atent la foc, se stinge. Şi pe urmă te trezeşti cu cenuşa. Mai vine o pală de vânt şi o simţi în urechi şi-n gură. Şi ce gust infect are cenuşa!

- Noi ce mâncăm azi?

- Dragoste, răspundea el în glumă.

Chiar aşa. Ce gust are dragostea? Cenuşa ştia de-acum ce gust are. Dar dragostea? Parcă ştiuse. Poate că doar era incapabil să-şi amintească. Avea gust de salivă şi miros de transpiraţie, parcă. Păi şi acum transpira de rupea. Vară, cald, casă de betoane. Cum să nu transpire? Şi salivă avea destulă. Dar nu simţea că e dragoste pe-acolo. Poate nu era vorba de saliva lui? Poate. Deci ce gust are dragostea? Ia te uită, nu găsea răspunsul la o aşa întrebare simplă!

Poate dragoste era când lăsau urme pe nisip. Ba nu, asta parcă e fericire. Chiar aşa, ce e fericirea? Fuga la DEX. “Stare de mulțumire sufletească intensă şi deplină.” Hait! Asta sună mai degrabă a fi definiţia rutinei. Oricum, era clar că la întrebarea asta se răspunsese. Dar ia stai, poate că DEX-ul răspunse şi la ailaltă întrebare. Ce naiba era dragostea? „Sentiment de afecţiune pentru cineva sau ceva.” Băi, ai dracului! Ăştia mutară problema pe afecţiune. Păi ce, afecţiunea are aceeaşi intensitate cu dragostea? Păi n-are. Da’ de unde ştia el asta? Că doar nu reuşise să afle ce e dragostea. Şi parcă nici nu fericise pe nimeni, în general vorbind.

- Spune-mi ceva frumos!

- Penne siciliene, răspundea el în glumă.

Adicătelea uite, că tot la gust s-a întors. Dar înainte de a-şi da seama ce gust are, poate că ar trebui să ştie ce este. A! Prea multe întrebări. Şi n-avea cui să le pună. Vreun oracol care să le ştie pe toate. Se crezuse odată oracol. Avea răspuns la tot. Replicile îi stăteau pe buze înşiruite precum boabele de strugure în ciorchine. Chiar primise plângeri pentru asta. Şi el exagerase: prea credea că are mereu dreptate. Prea credea că simte tot. Că ştie tot. Uite că nu ştiuse când vine cutremurul. Ba şi trecuse. Sau n-a trecut? Iar întrebări.

E! Uite-aşa petrecuse cutremurul. La prima vedere ai fi zis că un cutremur, dacă tot nu dărâmă nici o casă, e ceva banal.

“Un cutremur s-a înregistrat miercuri în Marea Neagră, resimţindu-se şi în Bucureşti, cu o intensitate de trei-patru grade. Cutremurul s-a produs la ora 10:49, în Marea Neagră, la zece km adâncime, şi a avut o magnitudine de 5,5 grade pe scara Richter, informează HotNews.ro”

( 5 august 2009, Bucureşti )