hotărârea

Nici nu mai ştia de când era tristă. Oare din momentul în care l-a văzut flirtând cu alta la bar? Avea obiceiul să-l urmărească cu privirea oriunde se ducea. Oare din momentul în care plecase de acasă o săptămână, fără să spună nimic? Se întorsese, uşor bronzat. Era clar: fusese la mare. Şi pe ea nu o luase.

Trecuse ceva timp de atunci. Un an, ar fi zis el. De fapt, el ar fi zis că nici nu ar trebui să-şi amintească astfel de lucruri. Doar la ea se întorsese. Şi, în definitiv, acolo unde fusese nu se uitase la alta.

În ultimul timp pleca des de acasă. El pleca. Ea rămânea singură şi-l aştepta. La început nu se împăca cu ideea de a sta singură acasă. Mai ales seara. Adormea tolănită pe canapea în sufragerie. Când el era acasă, dormea cu el în pat, normal. Se obişnuise cu sforăitul lui. Îi plăcea că se trezea dimineaţa înaintea lui şi se uita la el cum încă doarme. Îi plăcea să se mişte încet pe lângă el, să nu-l trezească.

După un timp a început să iasă singură, fără el. El era plecat. Îşi găsise nişte noi companioni. Nu era tocmai mulţumită. Dar, în sfârşit, era cineva care îi dădea atenţie. Sigur la început şi el i-a dat atenţie. Chiar în barul în care el flirtase cu alta. Sau doar i se păruse? Oricum, ea s-a dat la el foarte convingător şi au plecat împreună acasă. Şi de atunci nu se mai despărţiseră. Mă rog, doar când el pleca de acasă.

Începuse să o bată gândul să-l părăsească. Dar unde să se ducă? Aici era primul ei cămin. Se simţeau bine împreună. Dar era totuşi o rutină deja. Ea îşi amintea cu nostalgie cum fusese când s-au cunoscut. Atunci, de mult, la început. O mângâia mai des. Acum se mulţumea de multe ori doar să o privească. Şi se simţea nedorită. Şi puţin nefericită. Nu putea să spună că-i lipseşte ceva, în afară de faptul că el parcă nu mai era ca la început. Iar celălalt parcă o facea să se simtă mai bine.

Îşi punea tot felul de întrebări. Oare celălalt va fi la fel de bun cu ea? Merita să părăsească toate lucrurile pe care le cunoştea pentru altul? Dacă nu ar fi fost la fel? Mai ales că auzise că celălat nu era la prima. Totuşi, nu o interesase prea mult ce se întâmplase înainte. Important era că acum o făcea pe ea să se simtă ca pe vremuri. O făcea să se simtă cum o făcuse şi el cândva. Şi îi era teamă că nu va mai avea mult timp pentru a se decide dacă poate face o astfel de schimbare.

Acum stătea iar singură şi îl aştepta. Îi plăcea mirosul lui. Îi plăcea dependenţa de el. Deşi, se lămurise, în lungile perioade în care el era plecat de acasă cu munca, că nu era chiar dependentă. Se descurca foarte bine şi singură. Ca dovadă că avea şi unde să plece. Acum, când el lipsise ultima dată, nici nu mai trecuse foarte des pe acasă. Asta e! S-a hotărât brusc. Trebuia să plece. Dacă el o mai vroia pe lângă el, atunci o să o caute. O să o aducă iar acasă. Dacă nu, nu.

Auzi cheia în uşă şi sări în sus de pe canapea. Sentimentele ei oscilau între uşurare (doar luase hotărârea) şi nervozitate (nu ştia cum o să reacţioneze el). Când l-a văzut, a fost cuprinsă de nervozitate maximă. Nu-i mai sări ca de obicei în faţă. Rămase încordată pe hol, privindu-l lung şi dând din coadă. Toată lumea ştie că pisicile nervoase dau din coadă provocator.

( 6 august 2009, Bucureşti )