speranţa

Cele trei legi ale roboticii, scrise de Isaac Asimov cu peste cinci sute de ani înainte, ar trebui să fie începutul oricărei poveşti bune de SF. Avea gândul ăsta care nu-l mai părăsea încă din bibliotecă. Căută pe galacticnet care sunt legile exacte. Sigur, le ştia şi el, dar parcă nu mai era sigur de ele.

“Legea 1 – Un robot nu are voie să pricinuiască vreun rău unei fiinţe umane, sau prin neintervenţie, să permită ca unei fiinţe omeneşti să i se facă rău.

Legea 2 – Un robot trebuie să se supună ordinelor date de către o fiinţă umană atât timp cât ele nu intră în contradicţie cu Legea 1.

Legea 3 – Un robot trebuie să-şi protejeze propria existenţă, atât timp cât acest lucru nu intră în contradicţie cu Legea 1 sau Legea 2.”

Exista şi o “Lege 0 – Un robot nu are voie să pricinuiască vreun rău umanităţii, sau prin neintervenţie să permită ca umanitatea să fie pusă în pericol.”, formulată după cele trei. Dar el nu prea era de acord cu ea. Prea era interpretabilă. Şi machiavelică. Adică, să lase un om să moară, de exemplu, dacă moartea lui face bine umanităţii? Şi dacă el interpreta greşit datele şi moartea respectivului nu influenţa cu nimic mersul lucrurilor?

Oare de ce se întreba tot felul de prostii? Descoperise într-una dintre plimbările sale prin navă, o bibliotecă impresionantă, veche, păstrată relativ bine, de cărţi scrise pe hârtie. Nu mai văzuse aşa ceva. A citit o bună parte dintre ele, devorându-le precum un leu prada preferată: Platon, Aristotel, Diogene, Socrate, despre stoici, sofişti, d’Aquino, Pascal, Hegel şi mulţi, mulţi alţii. De care habar n-avea. Îi plăcuse Nietzsche şi Heidegger. Cioran şi Freud. Şi mulţi, mulţi alţii.

Dar acum avea o problemă: nu îi mai era clar ce e bine şi ce e rău. Prea îi plăcuseră toţi. Îi înţelesese pe toţi. Prinsese exact mecanismele gândirii fiecăruia. De unde plecaseră şi unde ajunseseră. Văzuse urmele lăsate de ei în gândirea colectivă. Şi era de acord cu toţi. Toţi gândiseră logic. Plecaseră de la premise bune, nu părea nimic fals din ce scriseseră. Dar de ce gândeau atât de diferit? De ce priveau lucrurile diferit?

Pentru cineva care îşi petrecuse toată viaţa pe o navă de război, cu o destinaţie precisă şi cu o misiune precisă, astfel de întrebări deveneau năucitoare pe minut ce trece. Cu cine se putea consulta? El conducea nava. Mai era puţin până la destinaţie. Toată lumea era în somn criogenic. Nu putea trezi pe nimeni deocamdată. Şi oricum misiunea era a lui. Era simplă şi nu prea: aterizarea pe Terra. Planeta mamă, colonizatoare, pe care o căutau de peste două sute de ani. Şi, în sfârşit, o găsiseră.

*

Alinos era în pădure. Învăţase să se ascundă destul de bine şi se camufla cu relativ succes urmărindu-i pe necrofagieni de la distanţă, ce fac. Cândva, el şi ceata lui erau cei care locuiau în oraşe. Însă necrofagienii aterizaseră acum ceva timp şi în doar 80 de ani reuşiseseră să-i dea afară din propriile metropole. Puţini oameni mai locuiau în case, eventual în oraşe mici, foarte mici, care nu prezentau interes pentru invadatori. El nu trăise toate astea, dar i se povestise. I se povestise cum toată tehnica lor de vârf a fost un fâs pe lângă ce aveau cuceritorii.

Ce mai puteau face acum era să-i urmărească de la distanţă. Din tufişuri. Ca nişte animale vânate. Dacă era unul prins, era ucis pe loc iar trofeul era dus la loc de cinste în metropolă. Alinos nu era singur, dar ajutorul nimănui nu mai conta în acele vremuri. Era clar că nu vor mai putea descoperi nimic şi nu mai puteau avea nici o evoluţie în tehnologie. Tehnologie… Nici nu era sigur că ştie ce înseamnă.

Sigur, exista legenda colonizatorilor, care se vor întoarce şi îi vor salva. Dar Alinos nu mai credea în legende. Cum să creadă că Pământul trimisese în spaţiu nave puternice, nepăstrând nici una pentru propria apărare, cu peste două sute de ani înainte, doar să caute viaţă pe alte planete? Era o legendă care-i ţinea pe mulţi în viaţă. Dar atât.

Se mai uită puţin la duşman şi se hotărî să se întoarcă la ceata lui, în peşteră. Când Onix, nava principală a convoiului, ajunse pe orbita Terrei, Alinos era deja în culcuşul său şi îşi dorea să adoarmă. Era clar că în ziua aceea necrofagienii nu vor face nici o razie în zona lor.

*

Încă de când intrase pe Braţul Orion al Căii Lactee îşi dăduse seama că redescoperise Terra. Undeva, pe când trecuseră la dus de Proxima Centauri, pe lângă Soare, ceva se întâmplase cu aparatele de bord şi pierduseră toate coordonatele, inclusiv cele ale Terrei. Sigur, aveau hărţi pe calc, însă nimeni nu învăţase să le folosească. Toată lumea era mulţumită de ajutorul computerelor. Aşa că, văzând că ei nu se descurcă, l-au lăsat pe el să analizeze şi să stabilească ruta de întoarcere. Iar ei intraseră în clasicul somn criogenic, a cărui descoperire dusese şi la posibilitatea călătoriilor în spaţiu. Două sute de ani analizase, se odihnise, analizase iar, calculase. Învârtindu-se în tot acest timp în jurul Soarelui, dar la distanţe imposibil de gândit. Nedescoperind nimic. Nici nu mai căutau viaţă pe alte planete, ci doar un drum de întoarcere. Când, un calcul simplu, i-a arătat unde se greşise. Oarecum oftând uşurat a indicat traseul final spre Terra.

Era între Pluto şi Neptun când senzorii de bord i-au arătat prima dată că pe Terra nu mai conducea rasa umană. Dar nu avea voie să-i trezească pe ceilalţi decât la aterizare. Ordinul era ordin. Însă ar fi trebuit să ia o decizie până ajungea la Jupiter, înainte de centura de asteroizi. În mod clar, imediat după Saturn, unde deja se afla acum. Altfel nu mai puteau face mare lucru. Cu cât se apropiau, noua rasă conducătoare de pe Terra putea reacţiona. Şi aveau cu ce! Habar nu avea pe unde puteau fi restul navelor din convoiul lor. Se pierduseră unii de alţii împreună cu coordonatele, dacă putea spune aşa. A dracului Proxima Centauri, ar fi zis mecanicul şef, dacă nu dormea adânc. Acum, după ce citise atâta, se simţea incapabil să ia o decizie. Şi citise căutând soluţii pentru hărţile lor de căcat, făcute pe calc!

Între Saturn şi Jupiter a intrat în tremurat. Să salveze umanitatea, aruncând o super-bombă cu hidrogen pe Terra, care ar fi lăsat fără viaţă toată suflarea? Iar ei ar fi aterizat recolonizând planeta. Sau să nu facă nimic, pentru că bomba ar fi omorât şi oameni? Oamenii care erau în viaţă în peşteri şi păduri reprezentau umanitatea, aşa cum învăţase el că este ea? Mai erau ei umani, acum că ajunseseră să vâneze cu te miri ce le pica la mână? Cel mai clar ordin îi era acela că din somnul criogenic nu trebuie să trezească pe nimeni, până ce nu aterizează. Dar putea ateriza pe Terra în condiţiile astea? Ce se alegea de el, dacă ateriza aşa? Simplu, nu îşi mai proteja propria existenţă. Nu e bine.

Dar dacă arunca bomba, mureau oameni. Deci, pricinuia rău unor fiinţe umane. Dar dacă nu arunca bomba, permitea ca umanitatea să fie pusă în pericol. Brusc, a avut revelaţia propriei existenţe: era obligat să respecte legile roboticii. Doar că, după atâta lectură, nu mai era capabil să le interpreteze. Aşa că intră într-un fel de stază, care-i făcea membrele să tremure incontrolabil. În timp ce creierul său pozitronic căuta o soluţie. Totuşi, nu intră în stază înainte de a da comanda ca, la aterizare, toată lumea să fie trezită. Gândise simplu: dacă el, care era super-raţional, nu găsise un răspuns, de ce să-i trezească înainte de aterizare pe ceilalţi?

*

Ordinul comandantului necrofagienilor a fost clar şi concis: cum intră nava pe orbita Pământului, lansau razele plasmatice şi o făceau terci. După calculele lor, făcute în urma descoperirilor de pe noua planetă pe care o colonizaseră, asta ar fi trebuit să fie ultima navă care se întorcea. După care aveau timp să îşi vadă de colonizarea lor. Cine şi-ar fi închipuit că oamenii îşi vor lăsa destinul în mâna unor maşini?  

*

În acea noapte Alinos a visat că vor apărea colonizatorii şi îi vor salva. Era preotul cetei, aşa că, imediat cum se trezi, repovesti legenda celor care plecaseră în Cosmos şi se vor întoarce pentru a distruge duşmanul. Nu credea el în legendă, dar dacă visase… În plus, avea nevoie ca toţi masculii cetei să fie motivaţi pentru a vâna în ziua aceea. Tuturor le era foame.

( 18 – 19 august 2009, Bucureşti )

About these ads