piatra perfectă

Iubitei mele, Oana, care m-a reînvăţat să trăiesc

Se uita la agata pe care o găsise şi era uimit de striaţiile de diferite culori care înconjurau piatra ca un curcubeu. Nu mai găsise aşa ceva până acum. De obicei erau negre şi albe, ori albe şi roşii. Căutătorul de agate se uită în jur. Nimeni nu-l văzuse. Prima tentaţie era să bage piatra în buzunar. Dar dacă-l prindeau? Totuşi, piatra nu avea o mare valoare decât în ochii lui. Nu era un diamant. Ceilalţi căutau diamante. Doar pe el îl acceptaseră să separe agatele de restul pietrelor. Ce să facă?

Lăsă agata, uşor, în nămol. Nu era hotărât ce urma şi mai avea timp să se gândească până se închidea bazinul şi plecau acasă. Cu gândul la onix, se prefăcea că e în căutarea altor pietre. Dar cu coada ochiului se uita spre agata din nămol. Nu ştia ce îl fermecase. Pur şi simplu simţea că nu mai întâlnise o aşa piatră. Nu, nu era perfectă. Dar era altfel decât ce văzuse până atunci.

Fluierul supraveghetorului i-a adus aminte că ziua de muncă se încheiase. Avusese randament zero, dacă nu punea la socoteală onixul găsit. Împinse piatra cu piciorul în lăstărişul de pe margine şi plecă cu speranţa că a doua zi o va găsi tot acolo.

Trecură zile, iar căutătorul de agate mergea la muncă doar pentru a-şi reîntâlni onixul. Nu mai căuta de mult altceva. Doar se prefăcea, pentru a păcăli supraveghetorii. Ajungea la muncă, lua agata în palmă, şi o strângea ca să simtă că există. În sinea lui devenise un adevărat rebel. Ar fi dat de pământ cu supraveghetorii şi ar fi fugit cu onixul său. Dar era doar un vis.

Câteva săptămâni mai târziu, supraveghetorii au observat că el nu mai aducea nimic la finalul zilei de muncă. Se întrebară de ce. Oricum îl ţineau acolo mai mult din milă. Dar dacă descoperise ceva? Nici ei nu se născuseră ieri. S-au consultat şi au ajuns la concluzia că el găsise un diamant pe care-l ascundea. N-ar fi fost primul. Aşa că începură să-l urmărească.

Când supraveghetorii veniră peste el şi-l îmbrânciră, a simţit că e sfârşitul. Urlară la el să scoată piatra. Diamantul. A dat să se scuze, dar biciurile lor l-au umplut de sânge şi l-au redus la tăcere. Cu mintea în ceaţă, a arătat spre lăstărişul unde ţinea ascunsă agata. S-au dus şi i-au descoperit secretul. „E doar un onix!”, a strigat cel care conducea echipa de supraveghetori în ziua aceea. Şi aruncă piatra departe, în noroi. Au plecat.

Căutătorul de agate alergă disperat spre locul unde căzuse onixul. Nu l-a găsit. Însă avea o viaţă în faţă să-l caute. Pentru el, era piatra perfectă.

(20 august 2009, Bucureşti)