omul invizibil *

La început i-a fost cel mai greu. Nimeni nu-l observa. Nimeni nu-i dădea o mână de ajutor. Nimeni nu-l saluta. Mergea pe stradă şi pur şi simplu nu exista. Nu putea fura, nu putea face nici un rău, pentru că altfel pedeapsa se mărea. Şi nici nu ştia cu cât. Nimeni nu-i comunica asta. Pentru că nu exista.

Când se trezise din accident a ştiut că a făcut o prostie. Nu era foarte mare, dar totuşi… Nu cedase prioritate unor pietoni aflaţi pe trecere. De fapt, unui pieton. Pur şi simplu acesta sărise dintre două maşini parcate aiurea în dreptul trecerii de pietoni. N-a mai avut timp să-l evite. L-a aruncat în sus, până pe parbriz. În acelaşi timp a tras de volan şi a intrat într-un stâlp aflat pe marginea drumului. Şi-a pierdut cunoştinţa. Nu înainte de a înjura computerul de bord care nu prevăzuse accidentul.

La proces avea să afle că pietonul rămâne o perioadă imobilizat în scaunul cu rotile. Spera să scape dacă îi plătea spitalizarea şi ceva în plus. Verdictul a venit dur: stigmatizarea pentru cinci ani. Ştia, teoretic, ce înseamnă asta: i se aplica stigmatul timp de cinci ani, perioadă în care nimeni nu avea voie să-l bage în seamă. A râs în sinea lui. Pedeapsa era introdusă de curând şi se amuza gândindu-se câte lucruri le poate face celorlalţi, iar ei nu aveau voie să reacţioneze. Autorităţile urmau însă să-l monitorizeze. Trebuia să aibă grijă ce face.

În primele săptămâni era să moară de foame. Când, şi-a dat seama ce are de făcut: intra într-un restaurant şi lua pur şi simplu farfuria cuiva din faţă. După care se uita în meniu, vedea cât costă, şi arunca banii pe masă. Deci, nu fura. În magazine proceda la fel. Mai greu era să scoată bani de la bancă. Intra, completa un formular, sărea ghişeul, lua câţi bani avea nevoie şi lăsa formularul acolo. Calculase cât timp puteau să-l ţină banii. Se încadra în perioada de pedeapsă.

A vrut să meargă la curve. Însă nici una nu l-a abordat. Enervat, a trântit-o pe una la pământ şi a vrut să sară pe ea. Dar era inutil. Femeia parcă nu-l observase. Se depărtă ruşinat.

S-a dus la vechiul loc de muncă. Câteva zile le-a făcut glume foştilor colegi. Le turna apă în cap. Le răsturna cafeaua. Le reseta computerele. Îi punea piedică şefului. L-a plictisit şi asta.

Mergea pe jos, ori cu transportoarele comune. Maşina nu-i mai pornea. Până şi computerul maşinii ştia că are stigmatul şi nu-l lăsa să pornească motorul. Ca şi cum nu urcase în maşină. Ca şi cum nu exista. Ca şi cum computerul nu avusese nici o vină la accident.

Pe urmă s-a apucat să viziteze. Se suia într-un transportor şi se plimba din oraş în oraş. Dar l-a plictisit şi asta. Dacă nu avea cui să-i împărtăşească ceea ce vedea, ce farmec avea?

Prietenii nu-l băgau în seamă. La început urla la ei. Îi aştepta la uşă până ieşeau din casă şi urla la ei. Îi făcea în toate felurile. Pe unul l-a pocnit în faţă. Degeaba.

Se îmbolnăvise într-o zi, făcuse febră, iar nimeni nu-l ajuta. Probabil că nu era totuşi atât de grav, doar nu or să-l lase să moare, se gândi. La spital nimeni nu l-a observat. La farmacie nici atât. Şi-a amintit de un antibiotic puternic, cu spectru larg. L-a luat din farmacie. În câteva zile şi-a revenit. Dar ce se făcea cu un ulcer? Ori cu o fractură sau apendicită? A hotărât că trebuie să fie atent.

Intrase într-o frumoasă şi lungă depresie şi era convins că aşa o va ţine cinci ani întregi.

Într-o zi a trecut pe stradă pe lângă alt stigmatizat. S-a întors rapid şi a strigat la el. Nu l-a băgat în seamă. Uluit, l-a apucat de umăr şi l-a întors. A privit pentru o clipă ochii îngroziţi ai celuilalt şi a renunţat. Dacă îşi vorbeau era clar că pedepsele lor vor creşte.

#

Trecuseră aproape cinci ani. Nu mai ţinea socoteala zilelor rămase până la final. Arăta neîngrijit, cu hainele roase, barba şi părul crescute. Era un cerşetor. Fără însă ca nimeni să-i dea ceva de pomană. Adormea de multe ori pe stradă, ori în săli de cinematograf, ori în gări. Nu mai avea bani. Îi era silă să se întoarcă acasă. Ce să facă acasă? Uşor-uşor, mintea aproape că i-o luase razna.

- Bună ziua, cetăţene! Timpul alocat pedepsei dumneavoastră a expirat. Vă sfătuim să vă duceţi la un terapeut, înainte de a vă întoarce la viaţa dumneavoastră.

S-a întors uşor uluit. Se dezobişnuise ca cineva să i se adreseze. Nici el nu mai vorbea cam de doi ani. Robotul îl privea inflexibil, cu mâna întinsă în care ţinea cartea de vizită a unui doctor. A luat-o dând din cap uşor.

S-a oprit în prima frizerie. Frizerul s-a purtat cu el normal. Îi venea să urle de bucurie.

Când a ieşit din frizerie l-a văzut. Era un stigmatizat, aşa cum fusese şi el. Nu purta stigmatul de atât de mult timp încât să se obişnuiască cu ideea, însă nici la început nu era. Urla la oameni pe stradă. A urlat şi la el. S-a făcut că nu-l observă. Aşa spuneau regulile. Stigmatizatul a căzut în genunchi plângând. A trecut pe lângă el ca şi cum nu exista. Regulile spuneau că putea fi şi el pedepsit dacă-l băga în seamă. Mai făcu doi paşi şi se întoarse brusc. S-a lăsat lângă celălalt în genunchi, l-a luat în braţe şi a început şi el să plângă.

Roboţii apărură ca din pământ şi i-au despărţit. Procesul a fost scurt, sub zece minute. Veridictul: încă doi ani cu stigmatul. Dar nu-i păsa. La urma urmei, pentru prima dată după cinci ani se simţise din nou om.

( 23 august 2009, Vama Veche)

* Ideea poveştii o am de mult în minte. Însă doar zilele astea s-a închegat atât de bine încât am putut să o scriu. Fiind de mult în capul meu, nu este imposibil ca ceva să-mi fi fost, cândva, sursa inspiraţiei. Aşa că o să mă iertaţi, dacă nu v-am povestit nimic nou.