despre jurnalism, aşa cum îmi amintesc eu

Ce înseamnă jurnalismul? Iau de pe wikipedia definiţia, deşi nu există un consens asupra ei. Aleg wikipedia ca sursă, deoarece este la un <<search de google>> distanţă pentru oricine. Şi nu e greşită. “Jurnalismul reprezintă activitatea de a strânge, a analiza, a verifica și a prezenta informații referitoare la evenimentele curente, incluzând tendințe, rezultate și persoane”. Un verb cheie aici este “a verifica”. Pe înţelesul celor cărora nu le e clar cu ce se mănâncă jurnalismul, asta înseamnă că atunci când intri în posesia unei informaţii trebuie să o verifici, înainte de publicare. Cheia aici este: “înainte de publicare”.

Doi. O regulă de bază în jurnalism este că nu pui semnul întrebării în titlu. Adică, nu îl întrebi pe cititor dacă ştie răspunsul. Tu trebuie să cunoşti răspunsul şi să-l comunici cititorului. Jurnalismul de tip tabloid pune întrebări. Pentru că el nu se bazează pe informaţie. Nu ştie ce a făcut vedeta X în blocul Z, ştie doar ce îi arată pozele paparazzilor: că a intrat acolo. Dar asta e altă discuţie. Totuşi, şi aşa, titlul cu semnul întrebării conţine, în fapt, o afirmaţie disimulată. Cititorii vor înţelege că vedeta X se afla în blocul Z, ca să se culce cu persoana Y, dacă titlul sună aşa: „X, te-ai dus în blocul Z, în care stă Y, ca să te culci cu el?” Sigur, o minte de furnică va explica că nu a afirmat nimic, ci aşteaptă ca X să confirme sau nu. Însă, înainte de a publica mizeria asta, ar trebui să pui mâna pe telefon şi să cauţi, pe la vreo trei surse cum zice manualul, ce făcea X acolo. Sigur, una dintre surse poate fi chiar X, dar mai ai nevoie de altele pentru că tu o să te îndoieşti de credibilitatea afirmaţiilor lui X. Pentru că eşti ziarist. Şi ar trebui să te îndoieşti de orice informaţie pe care o primeşti uşor. Şi aici ajung la punctul trei.

Trei. Un anonim te sună în redacţie şi îşi dă o informaţie. Importantă. Ce faci cu ea? O publici cu semnul întrebării? Normal că nu. O verifici. Adică faci ceea ce spune definiţia jurnalismului. Pe care, repet, dacă ai uitat-o în şcoală, e la un click distanţă, pe wikipedia. Întâmplare personală adevărată: în prima lună în care am început să lucrez în presă, a venit un nene în redacţie şi mi-a arătat „documente” care atestau faptul că Palatul Parlamentului era casa lui. Nu l-am luat peste picior. Dar mi-a luat o săptămână să descopăr că documentele erau false. Marele subiect căzuse. Ca să vezi, am ratat un subiect de prima pagină, în prima mea lună de lucru. Ce începător! Zilele astea, nenea ar avea mai mult succes cred. Oare ar fi trebuit să public informaţia şi să revin ulterior explicând că nu s-a confirmat? Poate vindeam câteva exemplare în plus. Dar pierdeam credibilitatea.

Patru. Pe vremea când scriam eu la ziar, articolele de informaţie conţineau doar informaţie, comentariile conţineau desigur comentarii, pamfletele erau pamflete. Toate erau clar delimitate. Nu îţi dai cu părerea într-un articol de informaţie. Oricât de mult crezi că a greşit subiectul articolului. Cititorii sunt mai inteligenţi decât cred ziariştii. Ei vor înţelege exact ce trebuie dintr-o informaţie brută gen: „Primarul X a cheltuit bani publici să-şi asfalteze strada pe care locuieşte”. O poţi comenta alături, cu context şi backround, în articolul dedicat comentariului. Şi îl poţi lua peste picior într-un pamflet. Nu se combină. Decât poate dacă eşti revistă de satiră, dar nu despre asta discutăm acum.

Cinci. Una peste alta, într-o ştire trebuie să răspunzi la câteva întrebări. Cine?, ce?, unde?, când?, cum?. De ce crezi tu că s-a întâmplat, nu face parte din ştire. Ştirea exclude opinia jurnalistului. Ştirea face parte din genul de informare, nu din cel de opinie.

Şi câteva cuvinte despre jurnalist. Din punctul meu de vedere se cheamă jurnalist acel om care transpiră căutând ştiri. Intervievând surse, oficiale sau nu. Verificând documente. Şi transformând totul în câteva, ori mai multe, rânduri, cărora le pune un titlu şi devin o ştire. Ştirea este mai importantă decât un comentariu. O ştire poate schimba un ministru, un comentariu nu. Avem un exemplu nu foarte îndepărtat chiar la noi, unde ai impresia că nimic nu schimbă oamenii din posturi. Ba jurnaliştii îi pot schimba.

Moderatorul face şi el un tip de jurnalism. Prezentatorul/crainicul face un tip de jurnalism. Dar nu fac ştiri. Chiar dacă editează ştiri în redacţie, nu se cheamă că fac ştiri. Nu că n-ar putea-o face, dar nu e rolul lor. Moderatorul moderează. Rolul său nu e de a acuza şi de a comenta. Este de a modera taberele aflate în studio. Rolul său este de a fi informat şi de a pune acele întrebări care să ducă la aflarea adevărului din conflictul taberelor. Nu de a asculta în cască întrebările producătorului şi de a lua partea uneia dintre tabere. Iar când jurnaliştii scriu despre ei… Dar asta este iar altă discuţie. Jurnalistul trebuie să fie observator, nu parte din conflict. De aceea corespondenţii de război nu poartă arme, de exemplu.

În loc de final. Deteriorarea jurnalismului este una dintre cauzele care au dus la scăderea numărului de cititori şi telespectatori. Acolo unde există ştire corectă, jurnalul de ştiri a rămas de ani buni pe primul loc. Acolo unde au dat rateuri şi şi-au distrus credibilitatea, nimic nu i-a mai făcut să-şi revină. Numărul de câteva sute de mii de telespectatori pe zi sau de zeci de mii de exemplare tiraj nu arată decât sancţiunea dată de telespectator/ cititor infotainment-ului. Oamenii vor în continuare informaţie corectă, brută, necomentată. De aceea tot mai mulţi aleargă spre net. Tot mai mulţi verifică ce scriu ziariştii şi îi sancţionează când îi prind nepregătiţi sau necitând sursa, sau prezentând informaţiile tendenţios. De aceea cititorii întind capcane şi aruncă informaţii false spre jurnalişti. Ca să le arate că nu-şi mai cunosc rolul. Forumurile sunt pline de astfel de cititori. Inteligenţi. Cum sunt pline şi de proşti, de răuvoitori, de mitocani. Dar pădure fără uscături nu se poate. Noi să fim sănătoşi!