orbul

Timeu se trezise devreme, precum îi sta în obicei. De câteva zile nevasta nu-l mai putea ajuta să dea de mâncare la capre. Aştepta sorocul naşterii. Aşa că Timeu se trezea să aibă grijă de animale.

Era de ceva timp în staul când a auzit strigătele. A dat fuga în bordei. Dintr-o privire a înţeles că i se rupsese apa şi copilul stătea să vină.

- Chem moaşa, imediat, strigă el peste umăr, pe când părăsea odaia.

În scurt timp s-a întors cu moaşa, dar nu a mai intrat în casă. Obiceiul le interzicea bărbaţilor să asiste la naştere. S-a aşezat pe o buturugă şi începu să cioplească un lemn.

După mult timp şi multe strigăte, o auzi pe moaşă chemându-l:

- Ai un băiat! Anunţul l-a umplut de bucurie. Un băiat era mai important decât o fată. Un băiat îl putea ajuta la treburile gospodăriei, când îmbătrânea. Un băiat nu pleca de acasă. Dacă ar fi avut o fată, ar fi trebuit să-i asigure o zestre, iar când se mărita, părăsea casa părintească. Un băiat, însă, era un dar al zeilor.

*

Au trecut anii. La început, Timeu nu a dorit să acccepte faptul că darul zeilor era, în fapt, un blestem. Când băiatul a început să meargă de-a buşilea, a fost evident: se lovea de toate obiectele. N-a vrut să accepte. Dar într-un final, a acceptat. Copilul se născuse orb. Acum şi-ar fi dorit şi-o fată.

Timeu a îmbătrânit şi s-a stins, gândidu-se mereu cu ce păcătuise de soarta îi dăduse un băiat orb. Orb şi nevolnic, pentru că Bartimeu se dovedise a face toate bolile copilăriei. Şi se dezvoltase slab, ca o nuia de salcie.

După ce a murit Timeu, soţia lui nu mai putea face faţă treburilor gospodăreşti. Singurul ei venit ajunsese să fie adus totuşi de băiat. Îl ducea pe Bartimeu zilnic la marginea drumului dintre Ierihon şi Ierusalim, la cerşit. Îl ducea dimineaţa şi îl lua seara. În zonă, însă, nu locuiau oameni înstăriţi. Doar în perioadele de sărbători, Bartimeu reuşea să strângă ceva mai mult. Oamenii mergeau în pelerinaj la templul din Ierusalim, să ducă ofrande şi să se roage. Erau perioadele în care pe drum treceau mii de oameni. Iar aceştia se simţeau milostivi de sărbători.

Câţiva ani mai târziu a murit şi ea. Bartimeu a rămas singur. Orb fiind, renegat de societate, neputând lucra, a pierdut bordeiul. Caprele nu mai erau de mult. Bartimeu făcea însă ce ştia mai bine: stătea pe marginea drumului, cu mâna întinsă. Scotea câţiva gologani pe zi. Ajunsese să doarmă în şanţ. Cineva îi dăduse cândva un toiag şi lemnul acestuia îi era pernă noaptea.

*

Din când în când mai schimba câte o vorbă cu un milostiv. Aşa a aflat că spre Ierusalim vine un bărbat despre care se spunea că face minuni, un vindecător.

- Dar un orb, a făcut vreun orb să vadă? întreba mereu, precum o moară stricată, Bartimeu.

Nu, nu făcuse. Dar se vorbea despre acel bărbat că vindecase leproşi, că-i dăduse minţile înapoi unui nebun, că îi redase graiul şi auzul unui surdomut.

- Trebuie că poate să îmi dea şi mie vedere, îşi zicea Bartimeu în barbă.

Începuse să se roage în fiecare zi ca bărbatul, fiul lui David din Nazaret, să treacă pe drumul pe care el cerşea. Altă cale spre Ierusalim nu era.

Uneori avea dubii. Auzise că bărbatul hrănise cu şapte pâini şi doi peşti o gloată întreagă, de câteva mii de suflete. Altă dată auzise că trezise pe cineva dintre morţi. Cum erau posibile astfel de sminteli? Nu, astea nu puteau fi adevărate. Dar să vindece, trebuie că e adevărat.

*

Se apropia Pesahul, iar pelerinajul spre Ierusaliem era în toi. Drumul colbuit era plin de pelerini, iar gălăgia uneori asurzitoare. Bartimeu trăia cu teama că nu-l va auzi pe fiul lui David din Nazaret, când va trece pe lângă el. Rugăciunile sale erau tot mai încinse.

Într-o dimineaţă, zgomotul drumului părea a fi mai puternic ca de obicei. Bartimeu a tras un pelerin de haină:

- Ce se aude aşa?

- Vine fiul lui David.

Bartimeu n-a mai stat pe gânduri. S-a repezit în mijlocul drumului şi a început să strige:

- Fie-ţi milă de mine! Miluieşte-mă!

Oamenii care-l înconjurau pe fiul lui David a încercat să-l dea la o parte:

- N-are bani pentru tine, orbule!

Nazariteanul a auzit însă glasul lui Bartimeu şi s-a oprit. L-a întrebat pe Luca cine strigă şi i-a rugat pe oamenii din jur să-l aducă pe orb la el:

- Ce vrei să-ţi fac eu? i s-a adresat lui Bartimeu.

Jumătate mut de teamă şi jumătate răguşit de fericire, Bartimeu a răspuns:

- Să văd!

- Vezi, i-a răspuns Nazariteanul.

Bartimeu a clipit de câteva ori nedumerit. O durere i-a străpuns capul, în momentul în care primele raze de soare i-au atins ochii. Vedea. Bartimeu s-a uitat o clipă la omul ce-l lecuise şi se aruncă în genunchi. Îi sărută poala hainei şi se ridică decis să-l urmeze oriunde.

*

În scurt timp a ajuns împreună cu gloata ce-l însoţea pe fiul lui David, la Ierusalim. Şi-ar fi căutat de lucru, dar nu dorea să pară nerecunoscător faţă de binefăcătorul său. Totuşi, era clar că nu va putea fi tot atât de apropiat de acesta, precum erau prietenii săi, cei 12 alături de care fiul lui David mânca, dormea şi vorbea mulţimilor. Ba, mai mult, se simţea precum un animal, dat exemplu uneori de câte cineva din gloată, ca fiind „orbul care vede”.

Aşa că într-o seară a părăsit grupul, decis să îşi găsească un rost.

Câteva zile mai târziu avea să audă că cel ce-i redase vederea a fost executat de romani. S-a gândit că Roma îi va căuta pe toţi cei care au fost alături de acesta. Aşa că a părăsit Ierusalimul şi s-a întors pe meleagurile natale.

*

Sfârrrr! Piatra a zburat prin aer şi i s-a oprit în ceafă, făcându-i o rană sângerie. S-a întors cu toiagul ridicat. Un grup de bărbaţi se uita spre el ameninţător:

- Mincinosule! Atâţia ani ţi-am dat pomană, crezându-te un mişel fără vedere!

Nu i se întâmpla prima dată când povestea sa era pusă sub semnul întrebării, aşa că ştia că explicaţiile nu îşi au rostul. Însă era prima dată când devenise ţinta violenţelor. S-a întors rapid şi se făcu nevăzut pe uliţele înguste.

Trecuse luni de zile de când se întorsese din Ierusalim şi nu îşi găsise de lucru. Statura sa pricăjită nu-l recomanda practic pentru nici o muncă. Nu avea nici o calificare, deşi ajunsese deja la aproape 40 de ani. De cerşit nu mai putea cerşi. Oamenii nu aveau nici un motiv să-i mai dea ceva, fie mâncare, fie bani. Ba, acum puneau la îndoială şi faptul că ar fi fost vreodată orb. Nici lipsa de încredere nu-l ajuta să muncească pentru cineva.

S-ar fi întors în Ierusalim. Oraş mare fiind, acolo şansele de a găsi ceva de lucru erau mai multe. Însă îi era teamă. Auzise tot felul de poveşti de necrezut despre cel care îi redase vederea.

Aşa că s-a îndreptat spre malul mării. I-ar fi plăcut să se facă pescar.

*

Ani buni s-a plimbat din cetate în cetate. Mai cerşea, fără succesul de altă dată însă, mai fura când putea. Dar de muncit, nu a avut unde munci niciodată. Se simţes bătrân. Deşi trecuse cu puţin de 40 de ani. Nu avusese succes nici ca pescar, nici ca zugrav, nici constructor, nici păzitor de turme ori tâmplar. Pentru că nu ştia să facă nimic. În speranţa că povestea sa a fost uitată, s-a decis să se întoarcă în Ierihon.

*

Dar povestea sa nu fusese uitată. Ba din contră, era spusă din ce în ce în mai multe locuri. Şi află că nu era singurul căruia îi fusese redată vederea. În general, oamenii păreau să creadă istoria. Cu excepţia celor din Ierihon.

Ar fi zis că acolo, unde miracolul se petrecuse sub ochii lor, povestea trebuia să fie crezută. Din contră, aici oamenii spuneau că l-au cunoscut şi că era un şarlatan. Parte din cauza bărbii lungi, parte pentru că albise, nu a mai fost recunoscut. Dar tot nu avea după ce bea un pahar cu apă.

Revăzând drumul plin de colb, la marginea căruia cerşise peste 30 de ani, i-au dat lacrimile. Îşi aminti cât de mult şi-a dorit să vadă. Nu se gândise, atunci, că îşi pierde unicul mod de a-şi câştiga traiul. Afară se înserase şi el luase poziţia de cerşetor orb, din reflex, la marginea drumului, cu toiagul alături. La câte drumuri bătuse, toiagul i-a fost de folos. Un bătrân a trecut pe lângă şi i-a aruncat un gologan:

- Zi-i Doamne ajută, orbule!

Şi-a dat seama că în penumbra ce se lăsase, bătrânul l-a luat drept orb. Şi a mai realizat că, de fapt, atât ştia să facă: să fie orb. Fără să stea pe gânduri, şi-a scos pumnalul de la cingătoare şi i-a înfipt vârful în ochiul drept. A rotit scurt, a smuls şi a ţintit ochiul stâng. Când durerea puternică s-a mai estompat, a simţit cum îl învăluie un sentiment de liniştite. Era, din nou, acasă. După ce, în definitiv, făcuse ce puţini oameni reuşiseră: văzuse lumea.

( 14 aprilie 2012, Bucureşti )