cât mai costă un vot?

În Canada, nu în România. Nu vă speriaţi! În România nu cumpără şi nu vinde nimeni voturi. În Canada însă…  Luaţi de la Andix costurile votului său. Şi cum Andix nu a precizat dacă primul venit va fi şi primul servit, mă gândesc că poate o pune de o licitaţie pentru candidaţi. :) 

“pAris, pe scurt” de la Nenea Cosmos

Cea mai bună descriere a celui mai aurit oraş (bate Strehaia, asta-i clar) a făcut-o Nenea Cosmos. Perfect de acord.

UPDATE: Cam aşa începusem un post despre Paris, post pe care n-am avut chef să-l termin până acum. Şi mă gândesc io că dacă n-am făcut-o până acum, nici nu o mai fac.

“alte oraşe: Paris

E! O să spuneţi. Uite încă unul care a trecut prin Paris şi ne explică acum cât de frumos e. Poate că da, poate că nu. Pentru mine Parisul nu a fost oraşul vieţii. Nici măcar al luminilor. Pentru a înţelege ce am văzut în Paris a trebuit să treacă o perioadă de timp. De Barcelona m-am îndrăgostit imediat. Pasiune fulgerătoare. I-am declarat dragoste veşnică. Paris însă… bleah! Garduri aurite ca la Becali! WTF? Acoperişuri aurite strălucind în soare ca la Sinteşti! WTF?”

550 de ani de Bucureşti

550 de ani. O fi mult? O fi puţin? Iată că Bucureştiul a ajuns la această vârstă, însă dacă ne uităm prin oraş, o să observăm că nu maturitatea îl caracterizează. Centrul vechi? O glumă. Curtea Veche? O parodie. Cartierele? Adunături de cutii puse una peste alta, cu mici excepţii.

Oricum, măcar cei 550 de ani nu trecură neobservaţi. Se vor întâmpla chestii. Programul lor aici.

lucruri simple: Gabriel Liiceanu – Scrisori către fiul meu

 

“Oricum s-ar <<deznoda>> o situaţie, rezultatul nu poate fi decât bun”. Cam aşa sună raţionamentul lui Noica privitor la fatalismul binelui, citat de dl. Liiceanu în volumul său. Oarecum incredibil, dar personal pot spune că mi s-a aplicat. Raţionamentul nu este valabil însă decât în ceea ce te priveşte personal. Dacă te gândeşti şi la persoanele din jur, sau la o parte dintre ele, binele nu mai loveşte cu aceeaşi fatalitate. Asta constată şi Gabriel Liiceanu, aşteptând o intervenţie medicală pe inimă. Se gândea că dacă intervenţia nu iese, măcar nu ajunge un bătrân senil. Dacă iese, scapă de boală. Când s-a gândit însă la fiul său, prin prisma eşecului operaţiei…. V-aţi prins, nu?

Dl. Liiceanu se afla în America. Fiul său se afla în Japonia. Primul aştepta operaţia. Al doilea era departe. Aşa se naşte o corespondenţă între cei doi, tatăl împărtăşindu-i fiului trăirile sale înaintea unei cumpene importante în viaţă. După operaţia reuşită, corespondenţa continuă, tatăl simţind nevoia să-i vorbească fiului despre experienţele sale, despre dorinţele şi amintirile sale, despre „riscul de a avea un tată filozof”. Care însă se abţine la a filozofa abstract. Mă rog, poate pe alocuri nu-i iese.

Oricine poate fi fiul. Ori chiar fiica. Nu oricine poate fi însă tatăl, autorul celor 16 scrisori din volum. Nu ştim ce a răspuns fiul. Putem însă ghici, punându-ne în locul său.

Un volum mai bun decât Uşa interzisă, după părerea mea, fiind mult mai „de consum”, deci uşor digerabil de mai mulţi. Şi cred că unele lucruri ar trebui prezentate în feluri uşor de mestecat. Altfel există riscul unei indigestii a cititorului. Citiţi-l! E pentru toţi.

dacă tăcea…

Când am văzut explicaţiile Emagic privind norul de praf de la concertul Madonnei mi-am dat seama cât de proşti ne cred unii. Nu mai vroiam să scriu despre proasta, tâmpita, idioata, cretina organizare de la concert. Organizare făcută exact după chipul şi asemănarea organizatorilor, desigur. Au scris destui. Dar să ne iei drept proşti, explicând că ridicarea prafului nu putea fi împiedicată decât cu stropitorile cu apă, ei bine, asta m-a revoltat. Păi doamna nu-ştiu-cum-vă-cheamă, dacă făceaţi concertul pe un stadion, cu ce acopereaţi gazonul? Cu apă? Reprezentaţi o firmă care a organizat multe concerte. Cred că ar fi trebuit să ştiţi că totul se putea acoperi cu nişte planşe. Habar n-am cum se numeşte sistemul. Dar el există. A! Probabil că şi costă. Dar dacă nu aţi fost în stare să acoperiţi pământul ăla cu ceva, ca să scădeţi costurile, măcar taceţi dracului din gură!

Şi doi: nu trebuie să aveţi un iq prea dezvoltat ca să îţi da seama că porţile sunt prea mici şi la ieşire va fi înghesuială. Nu comentez intrarea. Aici cred că cei de la Emagic au dreptate. Toată lumea s-a înghesuit să intre pe la Izvor. Dar cu 10 minute înainte de terminarea concertului, puteaţi să daţi dracului jos din gardurile alea, ca să putem ieşi civilizat.

Să vă traiască familiile, bre organizatorii lu’ peşte prăjit!

Emil Cioran – Scrisori către Wolfgang Kraus

Unul dintre lucrurile pe care le pierdem, după care o să-mi pară rău, este scrisul pe hârtie. Sau deja l-am pierdut? Eu, care n-am avut un scris lizibil niciodată (oare cum naiba mă înţelegeau profesorii? nu-mi mai amintesc), am fost fericit să scriu doar la calculator. Şi or mai fi şi alţii care gândesc aşa. Însă mă întreb cum va putea fi recuperată, peste ani, corespondenţa unor oameni care contează?

Iată de exemplu Cioran. Oare ar fi avut el dorinţa de a-şi păstra mailurile în sent sau de a le salva? Nu cred că a fost tocmai visul lui de a-i citi cineva scrisorile în care vorbeşte despre ce pastile i-au rezolvat aciditatea gastrică ori cât de vinovat se simte în problema totalitarismului. În fine…

Volumul proaspăt apărut la Humanitas are o istorie interesantă. George Guţu a descoperit în Arhiva Literară a Bibliotecii Naţionale Austriece din Viena 158 de scrisori adresate de Emil Cioran lui Wolfgang Kraus, editor, critic şi eseist. Desigur, aşa cum se întâmplă de obicei, el se documenta pentru altceva. Din păcate, nu avem decât scrisorile lui Cioran, nu şi pe cele ale prietenului său vienez. Adică avem, dar prea puţin.

Cui îi place Cioran, nu ar trebui să rateze corespondenţa. Deşi, citind-o, m-am simţit de multe ori ca şi cum intram cu picioarele în viaţa cuiva.

mi-a plăcut, vă spun şi vouă…

…că mi-a plăcut. Şi vă spun şi ce mi-a plăcut. Mi-a plăcut postul de aici al Soacrei Mici. Pentru că eu însumi am simţit de câteva ori aceste lucruri. Dar până acum nu reuşisem să le pun în cuvinte atât de bine:

“Deci, viermii ăştea care se văd fluturi în vise, remarcă întotdeauna greşeala, acolo unde eu văd sensul şi încep să mă delectez. Dar ei nu mă lasă, pentru că dau imediat cu ochii de comentariile lor dulceag căcăcioase cu aere de guru (vai, ce-mi place articolul, dar ştii că ar trebui să mai lucrezi asupra gramaticii şi kkt kkt de vierme mai departe).”