despre Poziţia copilului. altfel

Am făcut mult timp bâză de numele filmului. Când cineva spunea că l-a văzut, întrebam pe un ton de mitocan: şi care e poziţia? 69? În fine… citind atâtea opinii pozitive despre film, am zis să-l văd şi eu.

Probabil că am fost printre ultimii care l-au văzut. În sală eram trei persoane, iar filmul abia de mai rula de două ori pe zi.

N-am să mă apuc să spun ce extraordinar film este. O să spun doar câteva lucruri care mi s-au părut excepţionale. Cel puţin în cele trei sferturi de oră la care am rezistat.

Burţile. Burţile mari. Cadrele lungi, în care nu se întâmplă nimic. Minutele în şir care doreau să arate ceva ce putea fi arătat în 60 de secunde. De exemplu „percheziţia” făcută de mama lu’ copilu’ la el acasă. Excepţională! Poate fi egalată doar de cele 5-6 minute din Poliţist adjectiv, când omu’ îşi mânca ciorba în bucătărie. Mă rog…

Înţeleg de ce a luat premiu. Înţeleg de ce au fost atâţia oameni încântaţi de film. Doar că pe mine nu m-a prins. Poate pentru că sunt sătul să văd în viaţa de zi cu zi acţiunea filmului, ca să o mai văd şi într-o seară în care se presupunea că mă relaxez. Da, ştiu, sunt superficial. Mă duc la film să mă relaxez. Dar ce ştiu eu? Sunt doar un spectator, nu critic de film.

eroul

“Bine le-a făcut, mama lor! Să vadă şi ei cum e să le ia cineva banii”, zice taximetristul cu năduf.

„Da, erau bani munciţi care urmau să aduca şi mai mulţi bani munciţi, hai sictir nemernicilor, să vă fie de bine”, scrie cineva pe facebook. Este aprobat într-un minut: “Aţi înţeles bine.”

„De azi avem un super erou pe piaţa de capital”, remarcă ironic un jurnalist, tot pe facebook. Comentatorii postării nu simt ironia.

“A luat de la bogaţi, dă-i dracu’!”, spune vânzătoarea în supermarket.

Toate acestea le-am auzit, ori citit, în ultimele 24 de ore. Cristian Sima devine, uşor-uşor, un erou.

Ce s-a întâmplat, pe scurt? Un broker fură banii clienţilor. În fapt, ce vede poporul? Vede nişte politicieni şi oameni de afaceri care jucau pe bursă şi şi-au pierdut banii. Şi a fugit unul cu banii Aşa, şi? Pentru cineva care nu înţelege nici măcar de ce pâinea costă cât costă, mecanismele pieţii de capital sunt poveşti cu ozeneuri. El vede un haiduc. Chit că haiducul nu dă bani la bobor. A luat de la bogaţi. Foarte bine! Uite că cineva le-o trage şi ăstora! Se face dreptate! E corect! Sigur că nu. Poţi schimba această percepţie? Sigur că nu. “Bursă” sună atât de burghez, atât de plin de dorinţă de îmbogăţire, încât pur şi simplu jucătorii pe bursă sunt puşi la zid. Şi ce jucători! Un fost ministru, fo doi afacerişti… Clar! oameni care sug sângele boborului.

Cristian Sima a simţit şi el asta. Şi în loc să se trasforme într-o a doua Elodie, căutată de toţi, a apărut la scurt timp de la dispariţie să se justifice. Ştie, simte că va avea o opinie publică favorabilă. În plus, nici un păgubit nu a anunţat deocamdată poliţia, aşa că nu îl caută nici un organ de control. Asta poate pentru că a şmecherit banii, prin tranzacţii care nu se supun controlului statului român. Poate, pentru că mie nu îmi e clar. Dar e altă discuţie. Nu se trasformă nici măcar într-un Marta sau Nicolae Popa. Pe unul încă îl caută poliţia, altul a fost găsit după enşpe ani.

Şi aşa, Cristian Sima devine haiducul modern. Hai să vedem, acum, în cât timp se prinde „presa” şi uită să mai vorbească despre furt. Vor vorbi doar despre cât au pierdut politicienii, oamenii de afaceri, cine sunt ei, de unde au banii… Cum au pierdut, fac pariu că în 24 de ore nu o să mai conteze. Trist. Adevărat încă nu ştiu dacă e.

presa locală, inconfundabilă

Astăzi, o gazetă din Călăraşi…

 

autoironie, primesc. ironie nu, că mă discriminează

De multe ori, în discuţiile dintre români, apar tot felul de bancuri şi autoironii la adresa felului nostru de a fi. Sigur, fiecare dintre cei care fac glume pe seama colegilor de ţară, se exclude automat din marea masă a mitocanilor. Vezi Doamne!, ei sunt mai buni, că observă paiul din ochiul vecinului.

De multe ori când se întâlnesc cu străini veniţi prin România, românii le spun gluma preferată: “România este o ţară frumoasă, păcat că-i locuită”. Cei care fac gluma nu sunt dezarmaţi de argumentele străinilor care spun că e frumos pe aici. Sigur, nici străinii nu se lovesc de birocraţia românească, de exemplu.

Cam toţi românii care se duc să viziteze Parisul, Madridul ori Milano, se întorc de acolo povestind cu năduf cum le-a fost lor ruşine să spună că sunt români. Şi asta pentru că s-au lovit de tot felul de cerşetori şi cântăreţi ambulaţi cu buletin de România.

Prin toate astea am trecut şi eu. Şi voi mai trece. E frustrant, dar nu mă face să mă revolt când observă alţii vechile metehne din Fanar. Pentru că alta este situaţia când într-o emisiune umoristică, la o televiziune din Franţa, suntem prezentaţi ca cerşetori. Ori la un radio italian se difuzează o melodie de tip Vacanţa Mare, în care se generalizează comportamentul unor conaţionali de-ai noştri. Urlete în piaţa mare. Reacţii ale ministerului de externe. Ştiri la televiziunile care respectă, la linie, toate principiile deontologiei jurnalistice. Şi aşa mai departe.

Vă închipuiţi Ministerul britanic de externe să reacţioneze la o glumă pe care o face Bendeac la adresa Reginei? Sau dacă un pitecantrop de pe la radio face dimineaţa un banc despre zgârcenia scoţienilor?

Una peste alta, aceste lucruri nu arată decât ipocrizie. Adică, să mă înjur singur, e în regulă. Dar să mă beştelească alţii, e discriminare. Şi ce tot generalizează ăia? De parcă noi nu am generaliza, inclusiv când vorbim despre ţiganii din România.

Ceea ce ar trebui să se înţeleagă, cred eu, este că detaliul zilnic creează imaginea generală. Poate că suntem cunoscuţi pentru Hagi, Nadia, Cioran şi Dracula (aţi observat cum a devenit Dracula dezirabil în ultimii ani?), dar suntem celebri şi pentru cerşetorie şi trubaduri ambulanţi. Toate aceste lucruri sunt exportate cu succes. De aceea, problema este în primul rând la noi, aici, în interiorul mioriticului arc carpatic. Şi în al doilea rând dincolo, în ţările care nu interzic cerşetoria, de exemplu.

să ne pișăm cu boltă și să vedem ce nimerim…

Puțină lume cunoaște istorie. Mulți sunt încă tributari falsurilor pe care le-au învățat în școala comunistă. Atât cât au învățat unii dintre ei. Totuși, chiar needucat și mitocan, când ajungi într-o anumită funcție se presupune că ai consilieri. Că sunt oameni în jur care îți explică lucruri. Sigur, poate nu le înțelegi. Dar nu se poate ca după atâția ani să nu înveți să pleci urechea la consiliere. Asta e părerea mea optimistă. Părerea pesimistă e că oricâți consilieri inteligenți ai, dacă ești prost, zeii înșiși nu au cum să te ajute. Și aici am parafrazat. În fine…

Să ajungi președintele României, să ai voturi în spate, dar să te piși pe istoria poporului care te-a pus în funcție, cred că este de neiertat. Să crezi că diverși bastarzi reprezintă Casa Regală… Să ai impresia că dacă te încruscrești cu ei o să îți curgă și ție sânge albastru prin vene și poți spune orice prostie… Nu, nu ai scuză. Atacul ăsta nu are scuză. Și mai este și inutil. Nu ajungeau temele false în jurul cărora valsăm zilele astea. Mai era nevoie și de mizeria asta.

Un singur lucru corect am auzit: nu ne așezăm corect valorile. Așa e. De exemplu, ne așezăm non-valorile la Cotroceni. Și pe urmă ne plângem.

De mâine aștept cu nerăbdare să vad pesediști, dar nu numai, care își descoperă convingerile monarhiste…

de week-end: poliţiste

sibutramina, Mutu şi ziariştii

Mare ştire a ţinut astăzi capul televiziunilor şi diverselor alte medii de informare: Mutu a fost prins dopat. Nu ne interesează aici să comentăm inteligenţa unui jucător cu trecut în domeniu, care ţine să-şi termine cariera din motive de pastile şi nu din motive de vârstă. Ci despre cum au reuşit ziariştii să trateze ştirea.

Sibutramină se cheamă substanţa pe care se pare că a folosit-o dl. Mutu. Şi de aici începe circul: o căciulă (de fapt un fes) de ziarişti, ba sportivi (ăştia ştim că sunt o specie aparte), ba editorialişti pe orice subiect, ba moderatoro-prezentatori de emisiuni, şi-au dat cu părerea şi au comentat. Iar la un moment dat a apărut şi informaţia bombă: tanti mama lu’ Adiţă i-a dat acestuia pastilele, să slăbească săracu’ mai repede. Pentru că, au descoperit ziariştii (şi asta a şi fost singura descoperire remarcabilă cu ajutorul gugăl), substanţa taie pofta de mâncare şi te ajută să dai jos ceva kile în plus. Şi dăi şi plângi, că săracu’ n-a ştiut ce a înghiţit, că dacă mămica dă pastiluţe, tu le iei ca pe piramidoanele de le luarăm toţi când eram mici. Doar că acum e interzise. Hopa! Interzise. Uite un cuvânt care nu a atras atenţia niciunui ziarist. Şi nimănui nu i-a trecut prin cap să sune un medic să-l întrebe ce e cu sibutramina asta.

Că dacă întrebau, aflau că în România se comercializau până acum două zile cel puţin două medicamente cu acest conţinut: lindaxa şi reductil. De ce doar până acum două zile? Păi la Pro Tv am văzut ştirea. Cine vrea detalii să o caute aici. Da’ ce, credeţi că măcar ăla care a scris-o acum două zile şi-a amintit? Nuuuuu.

Şi ştiţi cum se dădeau pastilele astea până acum două zile? Pe reţetă, aprobată de o comisie medicală specială. Deci, tanti mama lu’ Adiţă nu avea cum să le cumpere şi să i le trimită copilului la Italia. Sau să i le dea pur şi simplu, presupunând că omu’ mai trecea prin Românica. Decât dacă a făcut-o ilegal. Aşa că eu, dacă aş fi în locul surselor din familia Mutu, mi-aş ţine gura. Că poate şi-o mai ia cineva din familie, nu doar odorul minune care a făcut fâs din nou. Acum haideţi să vedem care tv dă mai repede search pe bloguri.