Cu ocazia Paştelui, s-a deschis sezonul de kitsch în Bucureşti. Astăzi, Piaţa Universităţii, centrul oraşului. Bravo primari, de sector şi general! Să vă trăiască familiile!
Dacă ar fi să cred în reîncarnare, aş spune că Ceauşescu s-a reîncarnat. Dar mai repede cred în prostie. Cred că oamenii se tâmpesc, în special în apropierea alegerilor. Mă rog, nu toţi. În cazul care urmează, vorbim despre un grup de 51 de parlamentari. Care semnară veseli o iniţiativă legislativă aparţinând doamnei Sulfina Barbu şi domnului Marius Dugulescu, iniţiativă care l-a făcut să tresară de bucurie şi pe Ceauşescu. Iar pe Ceauşescu e greu să-l mai faci să se bucure, din moment ce fierbe molcom, de peste 20 de ani, într-un cazan cu smoală.
Trec peste evidentele aberaţii, prezentate drept documentare în respectivul proiect de lege. Ele sunt desfiinţate aici, aici şi aici. Nu le recomand celor doi apărători ai natalităţii decât trei lucruri: să stea de vorbă cu femei care au trăit în perioada comunistă, când întreruperea de sarcină era un delict; să vadă documentarul „Decreţeii” şi să citească Decretul-Lege nr. 1 din 26 decembrie 1989 al CFSN.
Cei doi sunt născuţi în 1967, respectiv 1974. Este foarte probabil că nu cunoască dramele prin care au trecut generaţii întregi de femei din cauza celebrului decret din 1966. Este foarte posibil ca ambii să facă parte din generaţii de „decreţei”, dar fără să îşi dea seama că nu au fost tocmai doriţi de părinţi. Poate o discuţie cu proprii părinţi, dacă este posibilă, i-ar ajuta.
În al doilea rând, documentarul lui Florin Iepan i-ar ajuta să vadă cum s-au născut peste 2 milioane de oameni noi ai Epocii de Aur. Alta decât a PDL. Şi dacă un documentar îi plictiseşte, le recomand „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, de Cristian Mungiu.
Iar în al treilea rând, faptul că abrogarea Decretului nr. 770/1966 privind întreruperea sarcinii a fost printre primele 10 (zece) cereri ale mulţimii ieşite în stradă în Decembrie 1989 ar trebui, cel puţin, să-i pună pe gânduri. Aoleo! Am zis gânduri? Asta presupune intelect? S-ar putea să cer prea mult.
“PDL nu va încheia la nivel naţional niciun fel de alianţă electorală pentru alegerile locale”, a spus dl Boc, după şedinţa conducerii PDL. Iar câteva zeci de secunde mai târziu, a continuat: “Având în vedere relaţia privilegiată cu UNPR în actul de guvernare, PDL va încheia un protocol de susţinere, cu UNPR. Este un protocol de susţinere reciprocă la locale.” Aha! Clar pentru toată lumea, da?
Acum… noi ştiam de la începutul săptămânii că nici UNPR nu avea habar ce vrea de la viaţă. Luni zice că se susţine reciproc cu PDL. Miercuri zice că merge singură la locale. Nu mă întrebaţi cine de la UNPR a spus. Sunt nişte necunoscuţi.
Dar şi USL a existat peste week-end. Păi da… L-am văzut pe agitatul domn Antonescu la tv. Vorbea încrâncenat, ca de obicei. Iar titlul emisiunii ne anunţa că dl Antonescu lansa Proiectul pentru naţiune. Am căutat pe net proiectul. Sigur că nu l-am găsit. Cât am văzut eu din emisiune, dl. Antonescu vorbea despre Putin şi Băsescu. O fi fost un capitol din proiectul său…
Se apropie alegerile locale. Va fi ceva distracţie, simt.
Nici n-am intrat încă în an electoral. Dar când vrei să te cunoască lumea, deh!, faci şi tu ce poţi. O iei din timp.
N-am nimic cu omu’. Poate să-şi pună faţa pe ce vrea, dacă zice el că aşa devine cunoscut. Dar poetu’? Poetu’ ce-a vrut să spună? Ce-a avut cu panseluţele? Sunt panseluţele, problema în oraşul ăsta? Şi cum adică “toamna asta, politica înseamnă soluţii economice”? (virgula am pus-o eu) Adică plantatul de copaci e soluţie economică? Ce-a vrut să spună poetul, fraţilor?
Cam toată lumea vorbeşte ori scrie, pe la tv, ziare ori pe net, despre încrâncenarea acestei campanii electorale care pare să nu-şi mai de-a duhul odată. Toţi vorbesc despre asta cu maxilarele strânse, aruncând cuvintele printre dinţi, gata să sară de gâtul celuilalt dacă acesta are o altă opinie. De bine – de rău, aici toţi au aceeaşi opinie: societatea e divizată, toţi s-ar bate în piaţa publică pentru ideile lor. Inclusiv cei care vorbesc despre asta, desigur.
În 1989, unul dintre cele mai importante lucruri câştigate a fost libertatea de opinie. Sigur, mulţi au înţeles asta ca pe „e democraţie, fac ce vreau”. Şi mulţi încă mai cred asta. Păcat, dar nimeni nu-i perfect, aşa că… Deci, fie că-i spui de opinie, de gândire sau libertatea cuvântului, treaba asta înseamnă pe scurt dreptul de a avea, de a exprima (vorbit ori scris) opiniile proprii. Vremea când toată lumea trebuia să aibe aceeaşi opinie cu cea a partidului unic (PCR, pentru conformitate) au trecut.
De fiecare dată când am discutat cu părinţii mei despre „cum era înainte de 1989”, n-am auzit niciodată tâmpenii de genul: “era greu, dar toată lumea se descurca”. Am întrebat dacă nu stăteau mai bine cu banii. “A! Parcă da, mi s-a spus, dar ce făceai cu banii? Că nu găseai nimic. Dar vă descurcaţi?, întrebam. Da, dar oricum nu ne puteam plânge.” Părinţii mei nu au nostalgii. Mi-au spus de fiecare dată că este mai bine să fii liber, să poţi deschide gura, să critici ce nu-ţi place, decât să te chinui în tăcere şi frică.
Un băiat deştept, care a câştigat un război, spunea că o fi imperfectă democraţia, dar este cel mai bun sistem pe care-l cunoaştem. Democraţia, adică libertatea. Libertatea de a ieşi în piaţă. De a gândi cu capul tău.
Problema apare atunci când nu mai gândeşti cu capul tău. Fie că nu poţi (nu te duce, deh! s-au mai văzut cazuri), fie că în jurul tău ai auzit de atâtea ori că albul e negru sau negrul e alb încât începi să te îndoieşti de ceea ce vezi. Şi, într-un exces de daltonism, intri în corul care te înconjoară şi strigi la fel ca ceilalţi. În definitiv mulţi gândesc că este mai bine să te laşi dus de curent, decât să înoţi împotriva lui. Uitând că dacă nu existau nişte copii care să înoate împotriva curentului, decembrie 1989 nu ar fi existat. Dar divaghez.
Încrâncenarea care pare să-i fi cuprins pe toţi zilele astea mă uimeşte şi îmi dă fiori. Indiferent de care parte a baricadei se află, toţi par a fi gata să se înroleze în SS (fie el roşu sau portocaliu) ca să le arate celorlalţi că nu au dreptate. Ceilalţi trebuie exterminaţi. Ceilalţi gândesc prost. Ceilalţi n-au dreptate. Indiferent care sunt ei. Sunt ceilalţi. Cine nu e cu noi, e împotriva noastră. Sună cunoscut? Da, foarte cunoscut şi foarte trist. Ai altă opinie? Cine eşti tu, bă, să ai altă opinie? Şi zang! cu săpăliga la rădăcină.
Libertatea de opinie presupune să respecţi şi opinia celuilalt. Indiferent dacă îţi convine sau nu. Dezbaterile presupun argumente, nu acuzaţii infantile şi fără legătură cu subiectul. Şi, ca să fie clar: dezbateri civilizate nu înseamnă concordie şi pupat Piaţa Independenţei.
Au trecut 20 de ani şi mulţi ne arată că nu au învăţat acest lucru elementar. Liber o însemna să poţi face ce vrei, însă până la punctul în care nu-l deranjezi pe cel de lângă tine. Sau, prin extindere, nu încalci normele societăţii în care trăieşti. Zilele astea vedem însă clar în ce societate trăim. Cred că suntem mulţi cărora nu ne place ce vedem. Dar ce facem atunci când nu ne place?
p.s. Dacă cineva interpretează textul acesta ca susţinând o parte sau alta şi are impresia că găseşte argumentele uneia dintre părţi, oricare este acea parte, n-a înţeles nimic.
În Canada, nu în România. Nu vă speriaţi! În România nu cumpără şi nu vinde nimeni voturi. În Canada însă… 
Luaţi de la Andix costurile votului său. Şi cum Andix nu a precizat dacă primul venit va fi şi primul servit, mă gândesc că poate o pune de o licitaţie pentru candidaţi. :)
“Steaua este sursă de lumină şi simbol al spiritul. Potrivit Vechiului Testament, stelele ascultă de voia Domnului şi o vestesc oamenilor. În cultura turcă, stelele sun ferestre ale lumii, prin care oamenii pot accede la lumina şi adevărul suprem. La incaşi, stelele sunt dublurile cereşti ale tuturor fiinţelor vii.” (sursa aici. citat luat cu tot cu greşeli. doar două în trei fraze)
O, Doamne! Pe cine avem primar!
