ziar de România (*)

Cei mai mulţi dintre ei lucrează la ziare ca să facă şi ei ceva, neînţeleşi, dar mai ales frustraţi, s-au lăsat duşi de modă (unii mai acu’ cinşpe ani, alţii mai de curând), duşi de trend (pe când acest cuvânt nu însemna nimic), ca nişte mici servitori ai globalizării, umili şi gata să sară de gîtul primului articol care să-i scoată din anonimat, arată ca nişte arătări scoase pentru întîia oară la lumină cu ajutorul tiparului, cu poze de analişti care vor să-i înfăţişeze fie sexy, fie intelectuali, ziariştii din România nu sînt altceva decît nişte rîme care au ieşit la suprafaţă fără să aibă ceva de spus, gata să inunde spaţiul cu banalităţi şi originalităţi ştiute şi vehiculate de toată lumea, un fel de masturbare comună, dar vîndută pe afiş ca un mic secret care ne va schimba filozofia de viaţă, fără inspiraţie şi fără talent, cei mai mulţi dintre ei, ca să nu zic toţi, se cred victime ale sistemului, cînd, de fapt, nu sînt altceva decît nişte victime ale incompetenţei proprii, nişte onanişti ca toţi onaniştii care se ascund la adăpostul numelui ziarului şi îi comentează pe alţii doar că pe ei îi apără poza studiată şi se autodenumesc analişti, poză care ţine loc şi de cuvinte, şi de idei, şi de imaginaţie, ziarişti ca să fie ziarişti, ziarişti ca să fie şi ei ceva (că în domeniile lor dădură chix), ziarişti ca să nu fie nimic, ziarişti de dragul de a se întoarce şi ei de undeva şi de a pleca în altă parte (şi vorbim aici despre delegaţii ale oficialilor români plătit din banii tuturor), ziarişti ca să se ascundă de ei şi să-i vadă ceilalţi, ziarişti ca să nu li se vadă sufletul mic şi ego-ul mare, ziarişti de teama de a nu mai sta doar cu ei, ei cu ei, ziarişti ca să epateze, să impresioneze, ziarişti ca să scrie articole, ziarişti doar ca să scape de rosul pe dinăuntru al meschinăriei, ziarişti.

Cei mai mulţi dintre ei n-au avut niciodată nimic de spus, ziarişti pentru nimeni, ziarişti între ei, ziarişti pentru ei, ziarişti ca să nu li se vadă caracterul, ziarişti plutind undeva între discreţia şi indiscreţia lumii, ziarişti la discreţia tuturor, ziarişti la discreţie, ziarişti la kilogram, ziarişti la borcan, ziarişti la cutie, ziarişti la legătură, ziarişti plutind în deriva propriilor conştiinţe, sperînd că într-o bună zi o să răsară soarele şi la ziarul lor fără să ştie că ce e articol ca articolul trece, a doua zi având alt dead-line, iar soarele răsare doar să aducă lumină şi niciodată glorie…

(*) acest text este un pamflet

de mers: Steak House

N-aş fi zis că în Plaza Romania voi avea surprize culinare. Sigur, trecusem pe la restaurantul libanez (nimic deosebit), pe la cel chinezesc (nu m-a încântat foarte tare), aşa că aveam impresia că este o zonă de fast food-uri oribile ca oricare alte fast food-uri. Nu şi Steak House.

Atmosferă prietenoasă, însă chelnerii mai au de învăţat. Se mişcă greu şi când ajung la masă sunt repeziţi. Poate că personalul nu este suficient. Aici patronatul are o problemă. Am crezut că este un loc unde se pot mânca doar mega-fripturi în stil american. Şi da, este un astfel de loc. Amenajat precum un local de pe marginea unei şosele americane. Eventual din Texas. Fripturile sunt ok, însă pentru mine, dacă nu este argentiniană, carnea de vită nu are nimic deosebit.

Noi am mâncat două feluri surprinzătoare, pentru locul respectiv. Steak de ton roşu (adică ton pe grătar) cu ruccola şi roşii cherry, stropite cu puţin oţet balsamic şi sepie la grătar. Foarte bune. Porţiile însă sunt cam mici pentru preţurile practicate. În jur de 12 euro porţia poate nu pare mult, însă comparativ cu alte restaurante este mult. Totuşi, celel două feluri de care v-am spus merită efortul de a vă opri pe acolo. Nu o să plecaţi însă tocmai cu stomacul plin. Ceea ce nici nu e rău.

i’m lovin’ it

 

Mc Donalds. Piaţa Romană. Toţi ieşeau victorioşi cu tăvile goale, dar cu ceva roşu de plastic pe ele. Yammy! Ceva nou, mi-am spus. Nu am regăsit în meniu, aşa că m-am hotărât la ceva clasic. N-are importanţă ce. Şi, surpriză, am primit acelaşi plastic ca toată lumea. Sunt super fast food-urile astea din România! Că de asta alesesem mcdonalds, ca să aştept să îmi aducă un prăpădit de sandviş.

conceptul micului la români

Nimeni nu știe clar când a fost pus pe grătar primul mic. O poveste spune că într-o cârciumă din București, un grătaragiu a rămas fără cârnați și a hotărât să pună direct pe grătar carnea tocată. Asta se întâmpla pe la 1700. Un client ar fi remarcat în gura mare că noii cârnați sunt cam mici. Și de atunci așa i-a rămas numele, mic.

Adevărată sau nu povestea, micul este în mod evident unul dintre felurile de mâncare tipice țării România. Carne tocată, ieftină, care ți se întoarce pe gât de umpli autobuzul cu miresme. Alături de bere, o băutură ieftină, care te ajută și ea să elimini esofagul de mireasma micilor. Deci, ce putea fi mai tipic pentru țara România?

Find vorba despre ceva ieftin, în schemă apar și politicienii români. Ce putem noi da ieftin la tot cartierul? Mici și bere, normal, și-au răspuns în cor. Socialiști sau liberali, nu a mai contat. Acum, nici liberalii nu puteau să dea icre negre, doar să-i păstreze blazonul lui Bătrianu! Hai, că exagerez și eu cu icrele negre, da’ un copan de pui tot era mai elegant.

Și uite așa conceptul micului s-a împământenit.

Micul este în mod clar un fel de mâncare aparte. Alături de o bere, devine singurul și principalul fel de mâncare. Bărbați, femei, bețivi sau nebețivi, toată lumea pune micul pe grătar și sparge gâtul la bere. E 1 mai? Zi muncitorească? Mici și bere. E Paște și a dat căldura? Mici și bere. E vară, week-end și n-ai bani de concediu? Mici și bere. Pentru a alege micul și berea n-ai nevoie de inițiativă, n-ai nevoie mare competență în ale bucătăriei, n-ai nevoie de mulți bani. N-ai nevoie decât de un grătar. Pe care mulți îl pun în fața blocului. Doar nu o să consume benzină să meargă undeva.

Micul e frate cu românul. Berea îi e soră. Și prostia mamă. La vot, băieți!

de campanie (1)

 

de week-end: Melnik

O poveste spune că Winston Churchill cumpăra anual două butoaie de vin Melnik, lucru pe care l-a făcut mai greu în timpul războiului. Cred că este doar o poveste de marketing. Fie povestea adevărată ori ba, vinul Melnik este unul ditnre cele mai bune vinuri bulgăreşti.

Este un vin roşu sec, din zona Harsovo, numai bun pentru fripturi. Iar soiul strugurilor poartă şi el numele Melnik.

Zona Melnikului este o veche zonă viticolă, unde cultura bulgară se întretaie cu cea macedoneană şi cea grecească. Şi uite aşa a ieşit probabil un super vin. Nu-l rataţi!

de mers: Fabrica

În apropiere de Parcul Carol, pe strada 11 iunie, se află “Fabrica”. Un club cu faţă underground, deşi trebuie să urci ca să ajungi în zona în care se ţin concerte. Cu un bar la parter. Şi se aude că va avea şi o terasă la vară.

Locul chiar a fost o fabrică, spune un barman. De aici şi izul de coşcoveală al pereţilor, coşcoveală pregătită însă special. Puţine chestii de efect. Nu vezi multe obiecte de decor. Sticla care îmbracă unii pereţi este cool.

Barmanul prietenos, deşi nu prea reuşea el să adune cifrele bine nici cu un calculator. Preţurile băuturilor sunt decente, pentru o locaţie care are ceva fiţe în cap. Sonorizarea bună.

Am prin un concert OCS, ceea ce mi-a plăcut. Înainte mai cântaseră unii de care n-am auzit. Nici ei nu auziseră de ei, din moment ce la final, când au prezentat trupa, vocalista le-a încurcat numele.

Şi antifonarea pare ok, din moment ce atunci când te plictiseai de concert te puteai retrage în camera alăturată ori la parter şi nu mai auzeai mare lucru.

Dar, ca la orice lucru în ţara România, trebuie să existe şi un minus. Intrarea este 35 de lei plus că te obligă la consumaţie obligatorie de 40 de lei. Nu este mult, chiar am cheltuit mai mult de atât, însă m-a deranjat ideea de a mă obliga. Dacă vrei să scapi de rupţi în fund fără bani, pur şi simplu faci o selecţie la intrare, ce naiba!