ceva nou (4)

lucruri simple: penne carbonara

Gândindu-mă eu că există riscul de a-mi pierde îndemânarea în ale bucătăriei, în timp ce mă aflu pe alte plaiuri mai mioritice decât cele autohtone, doar ce dau cu ochii de vitrina unui magazin. În care tronau bine-mersi nişte penne. Aşa că intrai şi uite ce a ieşit. Neavând “necesarul” la mine, am cumpărat şi eu după ureche şi după cum îmi aminteam că făcui ultima dată. Şi n-am greşit.

Deci, pentru asta aveţi nevoie: una cutie de penne (preferatele mele sunt Barilla), 200g de kaiser sau bacon (eu am folosit bacon), 200g smântână, 3 ouă, 200g parmezan ras, ulei de măsline, unt, ceapă, usturoi, busuioc, sare (doar dacă e cazul, brânza e destul de sărată), piper şi 100g brânză feta rasă (asta din urmă e alegerea mea ultracalorică. vă puteţi lipsi, dar atunci băgaţi mai mult parmezan)

Şi se face aşa: Se fierb pastele. Nu vă mai obosesc cum. În timp ce se fierb pastele, într-o cratiţă de teflon se topeşte o bucăţică de unt în care punem baconul tăiat cubuleţe. După scurt timp, peste bacon adăugăm o ceapă tăiată cubuleţe mici şi căţeii de usturoi zdrobiţi cu cuţitul. Le lăsăm până se aureşte ceapa. Spre final presărăm pe deasupra puţin busuioc.

Între timp facem sosul carbonara. Într-o cratiţă mai miticuţă (mişto cuvânt, nu? l-am învăţat amu’ câteva ceasuri) se amestecă ouăle, smântâna, parmezanul, brânza feta, busuiocul şi piperul, până se omogenizează. Atenţie, păstraţi puţin parmezan pentru final, de decor!

Se scot pastele şi se scurg. Se pun într-un vas. Peste ele punem amestecul de bacon, ceapă şi usturoi. Le amestecăm bine. După care peste tot punem sosul. Şi iar amestecăm. Le lăsăm să respire puţin, cât să nu rămână ceva ou crud. Presărăm restul de parmezan pe deasupra şi mai aruncăm şi ceva busuioc, doar aşa, de design. Şi uite ce iese:

Şmecheria cu designul de final se poate face şi în farfuria fiecăruia.

lucruri simple: tagliatele cu somon afumat

Ei bine, stând eu aşa plictisit acasă, m-am hotărât să cedez rugăminţilor colegilor de birou şi să execut fix ce scrie în titlu: tagliatele cu somon afumat, ca să le duc mâine deşi nu este ziua mea. E adevărat că nu m-au rugat chiar toţi colegii, ci în special şefu’ (să traieşti, şefu’, ştiu că nu eşti pe facebook şi nu-mi citeşti blogul, dar sper că îţi atrage atenţia cineva). Deci, cum spuneam, şefu’ lu’ biroul, un om minunat, inteligent şi genial de altul nu-i… ce să mai… să-l pui pe rană când cazi de pe biclă şi-ţi rupi un picior cu fractură deschisă (să traieşti, şefu’, ştiu că nu eşti pe facebook şi nu-mi citeşti blogul, dar sper că îţi atrage atenţia cineva), deci cum ziceam, acest om extraordinar m-a rugat, fără să insiste câteva zile la rând, desigur, deci m-a rugat să fac această mică şi ordinară reţetă de prin bucătărie. Ştiindu-l minunat în toate, deci şi în bucătărie, m-am şi mirat că m-a rugat pe mine, repet: fără să insiste şi să ameninţe cu întârzierea salariului,… deci m-a rugat pe mine, un umil şi neştiutor în ale bucătăriei, să fac tagliatele cu somon afumat. Şi le făcui acu’, că n-avusei altceva mai bun de făcut. Şi mi-am zis să împărtăşesc şi cu alţii această minunată stare de spirit. Pentru că a face mâncare este o stare de spirit. Aoleo, dar ce zic eu aici?… Că doar nu mă pricep nici cât genunchiul broaştei aşa cum s-ar pricepe dacă ar vrea…. apropo, v-am vorbit de şefu’ meu? Un om minunat care o zis că ne creşte salariul dacă muncim mai puţin şi venim la birou doar două zile pe săptămână. Ceea ce pe noi nu ne lasă inima, că doar pentru binele firmei lucrăm, să ajungă pe înalte culmi ale… Dar să revenim la tagliatele.

     

Deci, pentru asta aveţi nevoie: 1/2 somon afumat, o ceapă medie, 2-3 căţei de usturoi, boia de ardei după gust, 6 linguri suc de roşii cu pulpă, 200 ml smântână, pătrunjel proaspăt mărunţit, ulei de măsline, unt (cât o nucă), o cutie de tagliatele, apă, sare, oareşce piper, busuioc şi un ingredient secret pe care nu vi-l spui decât dacă întrebaţi, adică dacă pe voi chiar vă interesează reţeta.

  

Şi se face aşa: într-o cratiţă de teflon se topeşte untul fără să se ardă şi se amestecă cu 5 linguri de ulei de măsline, după care se adaugă ceapa tăiată foarte mărunt şi căţeii de usturoi zdrobiţi cu cuţitul; când e aurită ceapa, se adaugă somonul tăiat fidea şi boiaua. Când somonul devine albicios, se pune sucul de roşii, se lasă la foc mic să se evapore o parte din lichid, după care se adaugă smântâna. Se lasă încă 3-5 minute la foc mic, după care se stinge aragazul. Apoi se adaugă pătrunjelul şi sosul e gata.

Sosul se amestecă cu pastele fierte.

Cum se fierb pastele nu vă mai obosesc, nu de alta dar dacă aveţi probleme cu asta, e clar că nici cu restul nu vă poate fi uşor.

 

Şi hai că vă spun şi ingredientul secret (unul, că mai este unul… na!): icre roşii ori negre (hai că merg şi din alea sintetice, că e criză frate!) presărate la final pe deasupra, de preferat la fiecare mâncător în farfurie.

 

În tot acest timp, merge o sticlă de vin. Eu am ales unul roşu. Un Cabernet Sauvignon de Dealu Mare-Valea Călugărească, din 2002, de la Prier Vinexpress. Personal am nimerit sticla cu numărul 4707, ceea ce e clar că vouă nu o să vi se întâmple.

  

Şi pentru că este posibil ca în timpul preparării pastelor să vi se facă oarecum foame, iată ce am făcut eu. Am prăjit două feliuţe infime de pâine, le-am uns cu pastă de somon, am pus somon afumat peste şi le-am stropit cu o ţâră de lămâie. Au ieşit nişte bruschete siciliene de toată frumuseţea. Şi gustul, normal. După o reţetă pe care în Românica nu am mai întâlnit-o. Atenţie, nu puneţi multă pastă de somon, că devine prea grea gustarea.

Toate aceste operaţiuni nu puteau decurge normal decât pe următorul playlist: Dean Martin – My Innamorata, Louis Armstrong  - What a Wonderful World,  Charlesd Aznavour – For me formidable, Tony Bennett  – Rags to Riches, Dirty Dancing soundtrack – Stay şi Love Is Strange, Dean Martin – Sway şi That’s amore şi încă altele pe care îmi e lene să le înşir.

 

Poftă bună vă doresc, nu de alta dar eu aşa bombe calorice nu mai servesc de multişor!

de week-end: caracatiţă la grătar cu cartofi la cuptor

Sigur, sunt oameni specializaţi în bucătăreală. Probabil eu nu fac parte dintre ei. Spun probabil, pentru că am ceva dubii, da? Astfel că m-am hotărât să vă prezint ceva super reţete, doar aşa, în ideea că aveţi chef să mâncaţi ceva special. Ceva special, care să nu aibă o reţetă foarte uşor de depistat. Dar nu greu de făcut. Să purcedem:

Ce ai nevoie: una-două (depinde de câţi fomişti sunteţi) caracatiţe (nu baby, ci din cele mărişoare) de circa 300 de grame fiecare, cumpărate din metro, carrefour sau cora. Proaspete, nu congelate. Ulei de măsline, sare, piper negru, oţet balsamic, rozmarin, ulei de măsline, 4-6 cartofi.

Cum se face: Scoţi caracatiţa din punga de la magazin şi te uiţi la ea cu atenţie. Îi faci cu ochiul. Nu mişcă, semn că a decedat. E bine. Oricum, vie nu există. O iei şi o pui într-o oală. Cu apă. Se fierbe caracatiţa cu lămâie şi sare 20-30 de minute. Lămâia tăiată în patru. Când e gata, se scoate separat, să se răcească puţin.

Se curăţă cartofii şi se taie în patru fiecare. Patru este numărul magic al reţetei. Cartofii se pun la cuptor stropiţi pe deasupra cu ulei de măsline şi presăraţi cu condimente: piper negru, sare şi rozmarin.

Când cartofii sunt gata, luăm caracatiţa şi o tăiem în… aţi ghicit,  patru bucăţi. Pe lung, paralel cu tentaculele. Deci, nu le tăiaţi braţele/tentaculele. Se sărează, se piperează şi se pune puţin ulei de măsline peste. Se pune caracatiţa pe grătar. Grătarul să fie de teflon.

Între timp se face sosul de oţet balsamic: într-o tigaie mică, mai adâncă (sau oala/ibric mai mică/mic) pe foc se pune oţet şi se lasă pe foc până se face un fel de cremă şi dispare tăria oţetului.

Se ia caracatiţa de pe grătar şi se pune într-o farfurie care are pe fund puţin ulei. Adică farfuria pe care a fost deja înainte de a o pune pe grătar.

Pui cartofii pe o farfurie. Peste ei caracatiţa. Şi la final pui peste caracatiţă “crema” de oţet balsamic. O să vă lingeţi degetele! Şi dacă sunteţi cuminţi, vă pun şi poză. Dar data viitoare, că acum nu mi-a dat prin cap să fac.

de week-end: Laphroaig

“O aromă ușoară de turbă fumegândă, se prelungește delicat într-o notă dulceagă, pentru un gust echilibrat și persistent” (Robert Hicks, master blender, ambasador Laphroaig Single Malt)

plăceri: Shiraz

 

De ceva timp mi-am propus să încerc şi alte vinuri decât cele româneşti. M-am lămurit de multişor că este doar o legendă, care ne satisface orgoliul colectiv, faptul că România ar avea vinuri bune. Are, nu zic nu, dar nu atât de multe precum credem noi şi nu atât de bune. Abia acum se refac unele podgorii sau apar podgorii noi. Timp de 60 de ani, nimeni nu a mai avut grijă de calitatea vinului. Cred că nu a contat decât cantitatea. Să fie mult, probabil că spuneau comuniştii în prostia lor.

Căutând şi alte vinuri am descoperit shiraz-ul. Cel care mie îmi place cel mai mult este din Chile şi se găseşte şi în supermarket-uri. Eu l-am găsit pe acesta în Mega Image. Sigur, găsiţi în magazinele specializate shiraz “de colecţie”.

Shiraz este un vin roşu sec, cu un buchet şi un gust aparte de condimente şi fructe de pădure. Aproape că mi-a plăcut mai mult decât pinot noir. Iar pinot noir este vinul meu preferat. Merge foarte bine la fripturi de oaie sau vacă. Este bestial la pastramă şi vânat. Istoria shiraz-ului nu este foarte clară. Unii spun că vinul este de origine iraniană, vinul luând numele unei localităţi, Shiraz, aflată în Iran. Alţii spun că este originar din Sicilia, de unde a fost dus de romani în Franţa, loc unde s-a dezvoltat cel mai bine. Alţii spun că a fost adus în Franţa din zona Iranului, de către cruciaţi. Iar o altă opinia susţine că este originar chiar din Franţa. În acest moment ţările producătoare de Shiraz bun sunt Franţa, Australia, Africa de Sud şi Chile. Mai produc Shiraz şi SUA, Argentina şi Noua Zeelandă, însă n-am avut ocazia să beau. Oricare îi este originea, este un vin roşu bun. Noroc!