cine plăteşte?

Teo a fost pe fază şi a fotografiat un lucru devenit, din păcate, imagine obişnuită pe străzile Bucureştiului. S-a întâmplat în sectorul 4 din Bucureşti. Capitală de ţară europeană. Drum în lucru nesemnalizat. Groapă, plină cu apă, nesemnalizată. Cine plăteşte?

nori de furtună deasupra Vitanului

   

răsărit pe bulevardul cu fântâni

locuri: ghetoul ferentarilor

Niciodată nu am înţeles sensul cuvântului ghetou mai bine decât acum. Dar ce spun eu al cuvântului? Al conceptului de ghetou. Sigur, definiţia din DEX nu este actualizată. Dar voi înţelegeţi, cred, la ce mă refer. La un Bronx al Bucureştiului. La un cartier periferic, deşi nu se află chiar la periferie.

Zilele trecute am ajuns într-o zonă a Bucureştiului despre care habar nu aveam că există. Nu, nu este vorba despre Zăbrăuţi. Însă dacă ştiţi cum arată Zăbrăuţiul (devenit deja un brand), înmulţiţi cu zece. O să aveţi o mică idee.

Cum mergi pe Prelungirea Ferentari, dinspre Trafic Greu, ajungi la o serie de blocuri negre. Nu gri, negre. Genul cămin de nefamilist. Dacă intri printre ele o să ai o surpriză. Nu ai mai văzut aşa ceva. Mirosul te izbeşte de cum intri. Dacă ştiţi cum miroase o groapă de gunoi, nu sunteţi departe de a înţelege plăcerea olfactivă de aici.

Blocuri de patru etaje, fără balcoane, cu oameni (culoarea pielii am învăţat eu că nu contează), care stau pe treptele intrării în scările de bloc şi care fumează şi beau bere. Străzi desfundate, cu vagi urme de asfalt. Depozite de gunoaie din loc în loc. Sfârrrrr! Un sac cu gunoi trece pe deasupra capului meu. Gunoiul se aruncă direct de la etaj. Ghene de gunoi nu există. Nici salubrizarea nu trece pe aici. Nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că nimeni de aici nu plăteşte pentru salubrizare. Cum nu plătesc nici pentru curentul electric. Cablu tv nu există, însă există antene parabolice la greu. Spaţii verzi? Verde este poate doar „iarba” pe care o vând noaptea.
Inscripţiile de pe blocuri arată iubirea faţă de aproapele fiecăruia: “Muie ţiganii!” sau “Muie românii!” apar periodic.

“Nenea, nenea, vreau şi o poză! Pozează-mă!” Nenea nu prea vrea şi nici nu are nimic de dat cetei de puradei care-l înconjoară. Până atunci băteau mingea pe un maidan, între două movile de gunoi. „Ăştia nu sunt de aici. Vorbiţi româneşte, domnu’?” Surprinzător, domnu’ vorbeşte româneşte. Brusc nu mai prezintă tot atâta interes.

„De ce faceţi poze? Credeţi că se schimbă ceva?”, sare o doamnă care se uita pe geam de la etaj.

De când am intrat în zonă, un fior rece mă străbătea şi mă rugam să nu îmi sune mobilul. Prejudecăţi, deh! Fotograful mă linişteşte: „Am mai făcut asta, nu se leagă ziua de tine”. Mă simt mai cald şi mai uscat.

„Cine a găsit actele pierdute dintr-un Logan galben este rugat să le înapoieze. Recompensă” Şi un număr de telefon. Cum naiba să pierzi acte din maşină? Şi zâmbesc acru. Mă gândesc că mi-am lăsat maşina la o distanţă deja foarte mare. Mă simt mai bine gândindu-mă că am asigurare. Prejudecăţi, deh!

Dintr-o centrală a Electrica SA ies pe gemuleţe cabluri groase cât mâna omului, care se împrăştie spre blocurile din jur. Improvizaţia se vede de la distanţă.

Un tip gras, plin de aur pe gât şi mâini, se îndreaptă spre noi. Fumase tacticos o ţigară pe treptele unei scări de bloc. “Ajunge, mergem”, spun. Prejudecăţi, deh! 180 de grade împrejur şi lungim pasul. În zece minute eram în maşină şi plecam înapoi “în Bucureşti”. În Bucureştiul pe care credeam că-l cunosc. Ceva îmi spune însă că voi reveni aici.

apus cu summit

Gata! S-a terminat. Ne întoarcem de luni la traficul infect cu care suntem obișnuiți.

oraş mort cu summit

Străzile goale au un farmec aparte. Până când îţi dai seama că este ceva în neregulă cu ele. Ce este în neregulă? Faptul că sunt goale.

răsărit cu summit