locuri: Arcul de Triumf

 

Ridicarea unui arc de triumf în Bucureşti a cunoscut o odisee, precum orice lucru făcut de români.

Primul arc de triumf, din lemn, a fost ridicat în 1846, pe Şoseaua Kiseleff, în onoarea domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza, care vizita Bucureştiul.

La 15 decembrie 1877, la poarta Mitropoliei, este instalat un arc de triumf, tot din lemn, în onoarea domnitorului Carol I, întors de pe câmpul de luptă din sudul Dunării.

La 8 octombrie 1878, trupele române care câştigaseră Războiul de Independenţă, intră în Bucureşti pe Şoseaua Kiseleff şi Calea Victoriei. La intrarea în Piaţa Victoriei, trupele trec pe sub un arc de triumf construit de inginerii Cerchez şi Cucu, angajaţi ai primăriei. Arcul va fi demolat ulterior.

16 octombrie 1922. Este inaugurat un Arc de Triumf, pe locul celui actual, construit după proiectul arhitectului Petre Antonescu. Deoarece construcţia trebuise a fi terminată până în ziua precedentă, când a avut loc încoronarea de la Alba Iulia, edificiul, deşi ridicat pe o fundaţie de beton, era construit din lemn, ipsos, paiantă şi stuc. Motiv pentru care s-a degradat rapid.  A fost demolat în 1935 şi reclădit în 1936 în forma pe care o vedem astăzi.

Dar discuţia despre amplasarea şi construcţia unui arc de triumf, după model roman, nu a fost simplă. În 1918, ziarul „Agrarul”, milita pentru un arc construit în Piaţa Victoriei. Ziarul „Dacia” (ah! ziarele astea!) dorea şi el un arc de triumf, susţinătorii proiectului fiind Alexandru Vlahuţă şi Brătescu Voineşti: „Ziarul Dacia a luat iniţiativa unei mişcări în vederea ridicării unui arc de triumf, în Piaţa Victoriei, pentru a aminti intrarea triumfală în Bucureşti a M.S. Regele Ferdinand, suveranul tuturor românilor. Astfel, acest monument măreţ, ridicat pentru a simboliza împlinirea idealului unei ţări întregi, va fi o opera spontană a tuturor inimilor româneşti”. Deci, patriotismul declamator nu ne lipsea nici atunci.

În 2008, Arcul de Triumf se află într-un proces de restaurare. Primul din viaţa sa. Ministerul Culturii cică se ocupă de asta. Unele medalioane şi texte de pe Arc au fost distruse de comunişti. Le vor reface acum. Deci, zilele acestea Arcul poate fi admirat în costumul său de schele. Schele ce au fost date jos pe perioada summit-ului NATO şi ridicate din nou după. Iar ca fapt divers, când a vizitat Nicolas Sarkozy ţara România, în februarie anul acesta, nişte ameţiţi de la Greenpeace s-au urcat pe schelele din jurul Arcului pentru a protesta împotriva cultivării porumbului modificat genetic. Cool, neah?

pe Calea Victoriei, duminica

 

locuri: Pasajul Victoriei

 

Peste drum de Palatul Telefoanelor se află Pasajul Victoriei. Deşi aflat în paragină, pasajul are la intrarea dinspre Calea Victoriei o plăcuţă din care aflăm că a fost renovat de Primăria Sectorului 1. O fi fost, dar între timp au uitat de el.

Prin pasaj se intră şi într-unul dintre cluburile în vogă din Bucureşti, Coyote Cafe. Dar nici asta nu îl ajută să îşi recapete frumuseţea de odinioară. Dacă punem la socoteală şi faptul că întreaga clădire de deasupra lui stă să cadă, fiind expertizată “clădire cu risc seismic 1″, nu cred că mai este nimic de spus.

Clădirea a fost construită în 1906, va purta o perioadă numele de “Palatul Imobiliara” iar în ea va funcţiona, între cele două războiae mondiale, Cinematograful Select. După al doilea război, aici se va instala Teatrul Ţăndărică, iar clădirea va fi cunoscută sub numele de Blocul (şi Pasajul) Victoriei.

Cred că am mai spus-o: pe Calea Victoriei sunt câteva pasaje care, renovate, ar da un farmec aparte zonei. Şi, de ce nu, ar atrage turişti. Dar cine să se ocupe? Înainte de război în pasaje erau bodegi şi bordeluri. Prostituate mai găseşti şi acum. Bodegile sunt cam scumpe şi urâte. Desigur, cu excepţii.

locuri: Calea Victoriei 174

 

Am scris Calea Victoriei nr. 174 deoarece clădirea este cunoscută sub mai multe nume. A fost construită la începutul secolului trecut de statul german fiind sediul Legaţiei germane la Bucureşti. Ambasada, pe numele folosit în zilele noastre.

După al doilea război mondial, clădirea a fost confiscată de regimul comunist. Acolo a funcţionat până în 1989 Teatrul de Revistă Constantin Tănase. După 1990 în clădire a fost deschis primul cazinou din Bucureşti, Casino Victoria.

Nouă ani s-a chinuit statul german să-şi recupereze clădirea. A reuşit la finalul anului 2006. Ambasada germană a anunţat atunci că va muta actualul sediu al Institutului  Goethe pe Calea Victoriei, iar sediul institutului va deveni reşedinţa ambasadorului german.

oraş frumos, păcat că-i locuit (18)

“Artă” urbană pe Calea Victoriei.

 

 

locuri: Pasajul Englez

Exista doua locuri cu un farmec aparte pe Calea Victoriei. Sunt doua pasaje: Villacrosse si Englez. Cotloanele amandorura mi-au bucurat copilaria.

Cand am fost la blog & roll, am observat intrarea in Pasajul Englez. O bezna frate, ca-n pestera. Am pozat si eu un fel de indicator instalat undeva sus, deasupra capetelor trecatorilor.

Aflat vizavi de Palatul Telefoanelor, pasajul leaga Calea Victoriei de strada Academiei si a fost construit in 1885, una dintre casele de langa el fiind pe vremea aceea Hotelul Englez, de unde si numele pasajului. Dupa un timp, hotelul a devenit bordel, la balcoanele care inca se mai vad in pasaj stand in acele timpuri prostituatele in asteptare de clienti. Un fel Place Pigalle, insa fara vitrine, cu marfa expusa direct in bataia vantului. Se spune ca Mateiu Caragiale s-a inspirat din atmosfera lumii pestrite din zona pasajului cand a scris Craii de Curtea Veche.

In fine, bordelul a fost inchis de comunisti (astia nu prea si-o trageau) si transformat in locuinte. Astazi el arata in ultimul hal, fiind paraginit si uitat complet de autoritati. Alo, domnu’ Videanu, se aude?

Renovarea lui, ca si a celorlalte pasaje din zona altfel declarate monumente istorice, ar aduce un plus de frumusete orasului. Si, de ce nu, de turisti. Doar sa-i pese cuiva.

locuri: Calea Victoriei

 

Calea Victoriei, in zona Palatului Telefoanelor, in jurul orei 17.30. Un sir de masini incercau lin sa ajunga care-ncotro. Trafic, nu gluma! Multumim, dle Videanu! Sa va traiasca familia!

Multi mergem zilnic ori foarte des pe Calea Victoriei. Putin insa stiu povestea numelui uneia dintre strazile principale din Bucuresti. Pana se se numeasca Calea Victoriei s-a numit Drumul Brasovului, pentru ca facea legatura intre, ati ghicit! Brasov si Bucuresti. Si nu facea parte din oras. Pe urma s-a numit Podul Mogosoaiei. Pod, deoarece a fost prima strada pavata cu lemn din Bucuresti, nu pentru ca ar fi trecut peste vreo apa. Pavajul de lemn a fost pus in timpul lui Constantin Brancoveanu, care a dorit un drum mai bun de la Curtea Regala la mosia sa de la Mogosoaia. Va suna cunoscuta ideea ca unui primar, consilier municipal sau om de afaceri sa i se asfalteze strada, desi restul cartierului este in plina era mezozoica?

De pe la 1800, Podul Mogosoaiei beneficiaza de iluminat public: la fiecare sapte case, era instalat un stalp cu un felinar cu lumanare in capat. Pentru asta s-a instituit si o taxa: paralele felinarelor. 70 de ani mai tarziu, se construiesc primele trotuare.Victoriei s-a numit din 1878, dupa Razboiul de Independenta, cand oamenii au simtit nevoia sa numeasca o strada in cinstea castigarii luptelor cu turcii. In fapt, primaria a schimbat numele mai multo strazi, in cinstea luptelor duse in Razboiul de independenta contra turcilor. Ii stiti pe turci, sunt noii nostri prieteni de dupa 1989. Mai precis, in 1878, armata romana victorioasa a intrat in capitala pe Calea Victoriei. Si asa i-a ramas numele.

Deci, mergem zilnic ori foarte des pe o strada numita Victoriei in cinstea castigarii independentei tarii. Calea Victoriei avea acum peste 130 de ani 7-8 metri de strada, pentru trasuri si carute. La vremea respectiva era suficient. Acum insa… Iar din 1890 este luminata electric, prin decret al primarului de atunci, Pache Protopescu. Probabil singurul primar vizionar pe care l-a avut Bucurestiul. Motiv pentru care voi mai vorbi despre el.

In ceea ce priveste Palatul Telefoanelor, aflat si el in fotografie, constructia acestuia a inceput in 1930, dupa planurile a doi americani, si este inaugurat 5 ani mai tarziu. Consolidarea lui, dupa 1989, a durat ceva mai mult decat constructia, daca va amintiti…