Cam toată lumea vorbeşte ori scrie, pe la tv, ziare ori pe net, despre încrâncenarea acestei campanii electorale care pare să nu-şi mai de-a duhul odată. Toţi vorbesc despre asta cu maxilarele strânse, aruncând cuvintele printre dinţi, gata să sară de gâtul celuilalt dacă acesta are o altă opinie. De bine – de rău, aici toţi au aceeaşi opinie: societatea e divizată, toţi s-ar bate în piaţa publică pentru ideile lor. Inclusiv cei care vorbesc despre asta, desigur.
În 1989, unul dintre cele mai importante lucruri câştigate a fost libertatea de opinie. Sigur, mulţi au înţeles asta ca pe „e democraţie, fac ce vreau”. Şi mulţi încă mai cred asta. Păcat, dar nimeni nu-i perfect, aşa că… Deci, fie că-i spui de opinie, de gândire sau libertatea cuvântului, treaba asta înseamnă pe scurt dreptul de a avea, de a exprima (vorbit ori scris) opiniile proprii. Vremea când toată lumea trebuia să aibe aceeaşi opinie cu cea a partidului unic (PCR, pentru conformitate) au trecut.
De fiecare dată când am discutat cu părinţii mei despre „cum era înainte de 1989”, n-am auzit niciodată tâmpenii de genul: “era greu, dar toată lumea se descurca”. Am întrebat dacă nu stăteau mai bine cu banii. “A! Parcă da, mi s-a spus, dar ce făceai cu banii? Că nu găseai nimic. Dar vă descurcaţi?, întrebam. Da, dar oricum nu ne puteam plânge.” Părinţii mei nu au nostalgii. Mi-au spus de fiecare dată că este mai bine să fii liber, să poţi deschide gura, să critici ce nu-ţi place, decât să te chinui în tăcere şi frică.
Un băiat deştept, care a câştigat un război, spunea că o fi imperfectă democraţia, dar este cel mai bun sistem pe care-l cunoaştem. Democraţia, adică libertatea. Libertatea de a ieşi în piaţă. De a gândi cu capul tău.
Problema apare atunci când nu mai gândeşti cu capul tău. Fie că nu poţi (nu te duce, deh! s-au mai văzut cazuri), fie că în jurul tău ai auzit de atâtea ori că albul e negru sau negrul e alb încât începi să te îndoieşti de ceea ce vezi. Şi, într-un exces de daltonism, intri în corul care te înconjoară şi strigi la fel ca ceilalţi. În definitiv mulţi gândesc că este mai bine să te laşi dus de curent, decât să înoţi împotriva lui. Uitând că dacă nu existau nişte copii care să înoate împotriva curentului, decembrie 1989 nu ar fi existat. Dar divaghez.
Încrâncenarea care pare să-i fi cuprins pe toţi zilele astea mă uimeşte şi îmi dă fiori. Indiferent de care parte a baricadei se află, toţi par a fi gata să se înroleze în SS (fie el roşu sau portocaliu) ca să le arate celorlalţi că nu au dreptate. Ceilalţi trebuie exterminaţi. Ceilalţi gândesc prost. Ceilalţi n-au dreptate. Indiferent care sunt ei. Sunt ceilalţi. Cine nu e cu noi, e împotriva noastră. Sună cunoscut? Da, foarte cunoscut şi foarte trist. Ai altă opinie? Cine eşti tu, bă, să ai altă opinie? Şi zang! cu săpăliga la rădăcină.
Libertatea de opinie presupune să respecţi şi opinia celuilalt. Indiferent dacă îţi convine sau nu. Dezbaterile presupun argumente, nu acuzaţii infantile şi fără legătură cu subiectul. Şi, ca să fie clar: dezbateri civilizate nu înseamnă concordie şi pupat Piaţa Independenţei.
Au trecut 20 de ani şi mulţi ne arată că nu au învăţat acest lucru elementar. Liber o însemna să poţi face ce vrei, însă până la punctul în care nu-l deranjezi pe cel de lângă tine. Sau, prin extindere, nu încalci normele societăţii în care trăieşti. Zilele astea vedem însă clar în ce societate trăim. Cred că suntem mulţi cărora nu ne place ce vedem. Dar ce facem atunci când nu ne place?
p.s. Dacă cineva interpretează textul acesta ca susţinând o parte sau alta şi are impresia că găseşte argumentele uneia dintre părţi, oricare este acea parte, n-a înţeles nimic.
