Cu ocazia Paştelui, s-a deschis sezonul de kitsch în Bucureşti. Astăzi, Piaţa Universităţii, centrul oraşului. Bravo primari, de sector şi general! Să vă trăiască familiile!
Dacă ar fi să cred în reîncarnare, aş spune că Ceauşescu s-a reîncarnat. Dar mai repede cred în prostie. Cred că oamenii se tâmpesc, în special în apropierea alegerilor. Mă rog, nu toţi. În cazul care urmează, vorbim despre un grup de 51 de parlamentari. Care semnară veseli o iniţiativă legislativă aparţinând doamnei Sulfina Barbu şi domnului Marius Dugulescu, iniţiativă care l-a făcut să tresară de bucurie şi pe Ceauşescu. Iar pe Ceauşescu e greu să-l mai faci să se bucure, din moment ce fierbe molcom, de peste 20 de ani, într-un cazan cu smoală.
Trec peste evidentele aberaţii, prezentate drept documentare în respectivul proiect de lege. Ele sunt desfiinţate aici, aici şi aici. Nu le recomand celor doi apărători ai natalităţii decât trei lucruri: să stea de vorbă cu femei care au trăit în perioada comunistă, când întreruperea de sarcină era un delict; să vadă documentarul „Decreţeii” şi să citească Decretul-Lege nr. 1 din 26 decembrie 1989 al CFSN.
Cei doi sunt născuţi în 1967, respectiv 1974. Este foarte probabil că nu cunoască dramele prin care au trecut generaţii întregi de femei din cauza celebrului decret din 1966. Este foarte posibil ca ambii să facă parte din generaţii de „decreţei”, dar fără să îşi dea seama că nu au fost tocmai doriţi de părinţi. Poate o discuţie cu proprii părinţi, dacă este posibilă, i-ar ajuta.
În al doilea rând, documentarul lui Florin Iepan i-ar ajuta să vadă cum s-au născut peste 2 milioane de oameni noi ai Epocii de Aur. Alta decât a PDL. Şi dacă un documentar îi plictiseşte, le recomand „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, de Cristian Mungiu.
Iar în al treilea rând, faptul că abrogarea Decretului nr. 770/1966 privind întreruperea sarcinii a fost printre primele 10 (zece) cereri ale mulţimii ieşite în stradă în Decembrie 1989 ar trebui, cel puţin, să-i pună pe gânduri. Aoleo! Am zis gânduri? Asta presupune intelect? S-ar putea să cer prea mult.
Administraţia Finanţelor Publice Sector 6. Str. Popa Tatu. Parter. WC-ul pentru contribuabili.
“PDL nu va încheia la nivel naţional niciun fel de alianţă electorală pentru alegerile locale”, a spus dl Boc, după şedinţa conducerii PDL. Iar câteva zeci de secunde mai târziu, a continuat: “Având în vedere relaţia privilegiată cu UNPR în actul de guvernare, PDL va încheia un protocol de susţinere, cu UNPR. Este un protocol de susţinere reciprocă la locale.” Aha! Clar pentru toată lumea, da?
Acum… noi ştiam de la începutul săptămânii că nici UNPR nu avea habar ce vrea de la viaţă. Luni zice că se susţine reciproc cu PDL. Miercuri zice că merge singură la locale. Nu mă întrebaţi cine de la UNPR a spus. Sunt nişte necunoscuţi.
Dar şi USL a existat peste week-end. Păi da… L-am văzut pe agitatul domn Antonescu la tv. Vorbea încrâncenat, ca de obicei. Iar titlul emisiunii ne anunţa că dl Antonescu lansa Proiectul pentru naţiune. Am căutat pe net proiectul. Sigur că nu l-am găsit. Cât am văzut eu din emisiune, dl. Antonescu vorbea despre Putin şi Băsescu. O fi fost un capitol din proiectul său…
Se apropie alegerile locale. Va fi ceva distracţie, simt.
Se aşează pe vine şi caută într-o sacoşă atârnată pe umăr. Scoate o caserolă cu resturi de mâncare. În jurul ei s-au adunat 5-6 câini, veniţi în fugă. Răstoarnă resturile pe trotuar. Se ridică uşor şi admiră haita care începuse să înfulece. Pleacă. Pe chip i se citeşte satisfacţia binelui făcut. Este o femeie în jur de 35-40 de ani. Scena se petrece în plin centrul Bucureştiului, în faţa magazinului Unirea, la gura de metrou, în noiembrie 2011.
Deschide fereastra şi începe să fluiere şi să strige „cuţu-cuţu”. Trei câini se apropie în fugă, uitându-se în sus. Deşi este la la etajul 3, căţeii o aud foarte bine şi o recunosc. După ce se asigură că haita s-a adunat, aruncă pe geam resturi de mâncare. Satisfăcută, închide fereastra. Scena se petrece în Drumul Taberei, în noiembrie 2011.
Este aproape 12 noaptea. Iese din casă şi coboară tiptil până la parter. Deschide uşa blocului şi lasă doi câini să intre şi să se adăpostească în scara blocului. Afară e frig. E noiembrie deja.
Merge cu copilul de mână, spre grădiniţă. În faţă apare o haită de 10-12 câini. Face calea întoarsă şi ocoleşte. Scena se petrece în Vitan, în noiembrie 2011.
Intră în scara blocului şi începe să urce trepetele. La etajul 1, un câine dormitează pe un preş la intrarea unui apartament. Când să treacă, câinele începe să mârâie şi să-şi arate colţii. Însă el ar trebui să ajungă la etajul 4, la un prieten. Face cale întoarsă şi îşi sună prietenul să coboare, pentru „a-l trece” de câine. Tot 2011. Tot Bucureşti.
Sunt scene devenite clasice în Bucureşti. Scene pe care nu le întâlneşti în alte capitale europene din vest. Cui i se par normale, să ridice mâna sus.
Urlete. Urlete de durere ale unui copil de circa 7 ani. Are piciorul sfâşiat. Pantalonii – fâşii fluturând – lasă să se vadă nişte răni urâte pe picior. Sunt în camera de gardă de la Centrul Antirabic din Spitalul Matei Balş. Tatăl, cu lacrimi în ochi, explică cum o haită de câini i-a înconjurat copilul în parc. A reacţionat cât de repede a putut. Nu destul de repede. Restul celor 10-12 persoane, care se aflau la coadă cu „simple muşcături”, îl lasă să intre primul. Vaccinul antirabic, dacă scapi doar cu atât, constă într-o serie de injecţii în braţ. E gratuit şi se face câteva zile. Nu mai reţin câte. L-am întrebat pe medic dacă a văzut pe cineva bolnav de turbare. “Doar în nişte filme din facultate. E groaznic şi nu mai ai nici o şansă”, mi-a răspuns.
Sunt scene zilnice, devenite clasice la Matei Balş. Mai mult, au murit oameni sfâşiaţi de câini. Nu mai spun de costurile aferente. Aferente vaccinării, aferente castrării câinilor, aferente păstrării în adăposturi. Banii cheltuiţi sunt cea mai mică problemă, cred.
Între timp, politicienii amână adoptarea unei legi care pare că rezolva problema. Legea dă dreptul comunităţii să aleagă dacă va cheltui bani cu creşterea câinilor fără stăpân, ori adoptă soluţia radicală a altor state normale. De exemplu, în America, un şerif din Ohio explica acum câteva săptămâni că prima responsabilitate este protecţia publicului. Explica asta după ce autorităţile omorâseră zeci de animale sălbatice, eliberate de un nebun. Este o tragedie pentru animale, dar putea fi una şi mai mari pentru oameni, a spus şi directorul unei grădini zoologice. Adică o persoană pe care nu o putem bănui că nu ar iubi animalele. Şi să nu-mi spuneţi că este o diferenţă între cazul animalelor sălbatice din Ohio şi maidanezii din România. Tot sălbatice sunt, orice ar crede ăia de au ridicat mâna mai devreme.
La noi, tot felul de asociaţii care trăiesc pe spatele câinilor maidanezi precum păduchii, ne explică doct că şi când muşcă, nu e vina câinelui, ci a omului. Explicaţia îmi termină sistemul nervos.
Avem o problemă. Mare. Şi nimeni nu are cojones să o rezolve, pentru că apărătorii lăbuţelor sunt mai vocali decât noi, majoritatea muşcată şi alergată pe străzi. Pentru că ăia câştigă bani, doar dacă există câini maidanezi. Ce-or să salveze ei, dacă nu sunt câini? Pârşii de prerie? Să vă trăiască familiile la toţi!
UPDATE: Legea câinilor fără stăpân a fost adoptată. Totuşi, cred că mai e mult până se rezolvă problema.
UPDATE 2: Am intrat din curiozitate aici pentru a vedea “9 metode infailibile” care rezolvă problema câinilor, altele decât eutanasia. E de râs, dacă băieţii ăştia nu ar face şi bani pe spinarea credulilor: în head-ul tuturor paginilor e pus un cont în care suntem rugaţi să donăm bani. Energiile astea nu s-ar canaliza mai bine pentru ajutorarea copiilor defavorizaţi?
UPDATE 3: Un post amuzant am citit astăzi la Pitici Gratis. Dacă nu suportaţi un limbaj mai dur, nu intraţi.
Astăzi, o gazetă din Călăraşi…
