bloggeri vs. jurnalişti

De ceva timp, aş spune chiar ani, bloggerii se dau rotunzi, critică jurnaliştii şi îi iau peste picior când fac greşeli ori militează prea mult pentru o tabără sau alta. Pe scurt, bloggerii (în special cei cu pretenţii, care au mulţi-mulţi cititori) ne explică de mai mult timp că jurnalismul cetăţenesc (adică ceva ce ar face ei) este mai de calitate şi mai obiectiv decât ceea ce fac jurnaliştii. Şi, în cor, prevestesc moartea jurnalismului.

Evenimentele din ultimele zile ne-au arătat însă că jurnaliştii sunt mult mai predispuşi în a-şi lăsa capul spart pentru a relata de la faţa locului, decît bloggerii care stau călduţ în pat şi îşi dau că părerea, preconceput. Jurnaliştii, indiferent de tabăra pentru care militează în mod obişnuit, s-au dus la proteste, au luat muie şi bolovani în cap, doar pentru a relata ce văd acolo. Bloggerii canci! Nu vorbesc despre jurnaliştii care au blog. Vorbesc despre bloggeri. Diferenţa o facem toţi, cred.

Intră pe blogul celui mai citit bucureştean, clujean, bistriţean, braşovean etc şi arată-mi, te rog, o relatare de la faţa locului. N-avem! Au trecut totuşi patru zile. Ori nu urmăresc eu blogurile care contează?

anul Caragiale. abia a început

Hârtia nu mai suportă orice. Nu mai e nevoie. Spaţiul virtual suportă orice. Eterul suportă orice. Hârtia s-a învechit.

Protestele de la Universitate au confirmat, dacă mai era nevoie, lipsa surselor de informare credibile, corecte, obiective. Au arătat o mass-media împărţită în două: pro şi contra Băsescu. O stare de spirit pe care o credeam lăsată în trecut, pe la începutul anilor ’90, când fie erai pro Iliescu, fie împotrivă.

Presa şi-a pierdut rolul primordial de a căuta şi a spune adevărul. A devenit doar o unealtă. Ziariştii proaspeţi angajaţi nu mai au de la cine să înveţe ce înseamnă să fii ziarist. Sunt mândri că apar pe sticlă ori semnează la ziar. Ziariştii vechi oftează şi aşteaptă ziua de salariu, când se reped la bănci să-şi plătească ratele pentru casa de vis ori maşina full option. S-au îmburghezit şi le e teamă pentru viitorul lor financiar. Şi mai există o a treia categorie. Am descoperit-o pe facebook. Ziariştii care cred. Care nu au dubii. Cei care cred în motivaţiile baricadei în spatele căreia stau. Ei sunt cei mai periculoşi. Îmi dau o senzaţie de creier spălat, de care îmi e teamă.

Şi dacă ziariştii nu mai sunt capabili să facă ceea ce ar fi trebuit să înveţe în primul an de facultate, au apărut sursele alternative. Oameni obişnuiţi care postează pe net filme ori fotografii, ori povestesc cu subiect şi predicat, fără patimă, ce au văzut. Am mai văzut asta în Republica Moldova, în 2009, unde doar internetul era liber. În România însă nu avem o problemă cu libertatea. Nici o instituţie mass-media nu este călcată în picioare de guvernanţi, aşa cum se întâmpla la Chişinău, cu percheziţii şi confiscări de calculatoare. Nici nu este nevoie de asta. În România ziariştii militează, nu relatează. Şi fiecare are militanţii săi. Sunt două tabere care se luptă. Iar celor din public cărora le este lene să discearnă, aleg o tabără de care se simt apropiaţi.

presa locală, inconfundabilă

Astăzi, o gazetă din Călăraşi…

 

autoironie, primesc. ironie nu, că mă discriminează

De multe ori, în discuţiile dintre români, apar tot felul de bancuri şi autoironii la adresa felului nostru de a fi. Sigur, fiecare dintre cei care fac glume pe seama colegilor de ţară, se exclude automat din marea masă a mitocanilor. Vezi Doamne!, ei sunt mai buni, că observă paiul din ochiul vecinului.

De multe ori când se întâlnesc cu străini veniţi prin România, românii le spun gluma preferată: “România este o ţară frumoasă, păcat că-i locuită”. Cei care fac gluma nu sunt dezarmaţi de argumentele străinilor care spun că e frumos pe aici. Sigur, nici străinii nu se lovesc de birocraţia românească, de exemplu.

Cam toţi românii care se duc să viziteze Parisul, Madridul ori Milano, se întorc de acolo povestind cu năduf cum le-a fost lor ruşine să spună că sunt români. Şi asta pentru că s-au lovit de tot felul de cerşetori şi cântăreţi ambulaţi cu buletin de România.

Prin toate astea am trecut şi eu. Şi voi mai trece. E frustrant, dar nu mă face să mă revolt când observă alţii vechile metehne din Fanar. Pentru că alta este situaţia când într-o emisiune umoristică, la o televiziune din Franţa, suntem prezentaţi ca cerşetori. Ori la un radio italian se difuzează o melodie de tip Vacanţa Mare, în care se generalizează comportamentul unor conaţionali de-ai noştri. Urlete în piaţa mare. Reacţii ale ministerului de externe. Ştiri la televiziunile care respectă, la linie, toate principiile deontologiei jurnalistice. Şi aşa mai departe.

Vă închipuiţi Ministerul britanic de externe să reacţioneze la o glumă pe care o face Bendeac la adresa Reginei? Sau dacă un pitecantrop de pe la radio face dimineaţa un banc despre zgârcenia scoţienilor?

Una peste alta, aceste lucruri nu arată decât ipocrizie. Adică, să mă înjur singur, e în regulă. Dar să mă beştelească alţii, e discriminare. Şi ce tot generalizează ăia? De parcă noi nu am generaliza, inclusiv când vorbim despre ţiganii din România.

Ceea ce ar trebui să se înţeleagă, cred eu, este că detaliul zilnic creează imaginea generală. Poate că suntem cunoscuţi pentru Hagi, Nadia, Cioran şi Dracula (aţi observat cum a devenit Dracula dezirabil în ultimii ani?), dar suntem celebri şi pentru cerşetorie şi trubaduri ambulanţi. Toate aceste lucruri sunt exportate cu succes. De aceea, problema este în primul rând la noi, aici, în interiorul mioriticului arc carpatic. Şi în al doilea rând dincolo, în ţările care nu interzic cerşetoria, de exemplu.

despre jurnalism, aşa cum îmi amintesc eu

Ce înseamnă jurnalismul? Iau de pe wikipedia definiţia, deşi nu există un consens asupra ei. Aleg wikipedia ca sursă, deoarece este la un <<search de google>> distanţă pentru oricine. Şi nu e greşită. “Jurnalismul reprezintă activitatea de a strânge, a analiza, a verifica și a prezenta informații referitoare la evenimentele curente, incluzând tendințe, rezultate și persoane”. Un verb cheie aici este “a verifica”. Pe înţelesul celor cărora nu le e clar cu ce se mănâncă jurnalismul, asta înseamnă că atunci când intri în posesia unei informaţii trebuie să o verifici, înainte de publicare. Cheia aici este: “înainte de publicare”.

Doi. O regulă de bază în jurnalism este că nu pui semnul întrebării în titlu. Adică, nu îl întrebi pe cititor dacă ştie răspunsul. Tu trebuie să cunoşti răspunsul şi să-l comunici cititorului. Jurnalismul de tip tabloid pune întrebări. Pentru că el nu se bazează pe informaţie. Nu ştie ce a făcut vedeta X în blocul Z, ştie doar ce îi arată pozele paparazzilor: că a intrat acolo. Dar asta e altă discuţie. Totuşi, şi aşa, titlul cu semnul întrebării conţine, în fapt, o afirmaţie disimulată. Cititorii vor înţelege că vedeta X se afla în blocul Z, ca să se culce cu persoana Y, dacă titlul sună aşa: „X, te-ai dus în blocul Z, în care stă Y, ca să te culci cu el?” Sigur, o minte de furnică va explica că nu a afirmat nimic, ci aşteaptă ca X să confirme sau nu. Însă, înainte de a publica mizeria asta, ar trebui să pui mâna pe telefon şi să cauţi, pe la vreo trei surse cum zice manualul, ce făcea X acolo. Sigur, una dintre surse poate fi chiar X, dar mai ai nevoie de altele pentru că tu o să te îndoieşti de credibilitatea afirmaţiilor lui X. Pentru că eşti ziarist. Şi ar trebui să te îndoieşti de orice informaţie pe care o primeşti uşor. Şi aici ajung la punctul trei.

Trei. Un anonim te sună în redacţie şi îşi dă o informaţie. Importantă. Ce faci cu ea? O publici cu semnul întrebării? Normal că nu. O verifici. Adică faci ceea ce spune definiţia jurnalismului. Pe care, repet, dacă ai uitat-o în şcoală, e la un click distanţă, pe wikipedia. Întâmplare personală adevărată: în prima lună în care am început să lucrez în presă, a venit un nene în redacţie şi mi-a arătat „documente” care atestau faptul că Palatul Parlamentului era casa lui. Nu l-am luat peste picior. Dar mi-a luat o săptămână să descopăr că documentele erau false. Marele subiect căzuse. Ca să vezi, am ratat un subiect de prima pagină, în prima mea lună de lucru. Ce începător! Zilele astea, nenea ar avea mai mult succes cred. Oare ar fi trebuit să public informaţia şi să revin ulterior explicând că nu s-a confirmat? Poate vindeam câteva exemplare în plus. Dar pierdeam credibilitatea.

Patru. Pe vremea când scriam eu la ziar, articolele de informaţie conţineau doar informaţie, comentariile conţineau desigur comentarii, pamfletele erau pamflete. Toate erau clar delimitate. Nu îţi dai cu părerea într-un articol de informaţie. Oricât de mult crezi că a greşit subiectul articolului. Cititorii sunt mai inteligenţi decât cred ziariştii. Ei vor înţelege exact ce trebuie dintr-o informaţie brută gen: „Primarul X a cheltuit bani publici să-şi asfalteze strada pe care locuieşte”. O poţi comenta alături, cu context şi backround, în articolul dedicat comentariului. Şi îl poţi lua peste picior într-un pamflet. Nu se combină. Decât poate dacă eşti revistă de satiră, dar nu despre asta discutăm acum.

Cinci. Una peste alta, într-o ştire trebuie să răspunzi la câteva întrebări. Cine?, ce?, unde?, când?, cum?. De ce crezi tu că s-a întâmplat, nu face parte din ştire. Ştirea exclude opinia jurnalistului. Ştirea face parte din genul de informare, nu din cel de opinie.

Şi câteva cuvinte despre jurnalist. Din punctul meu de vedere se cheamă jurnalist acel om care transpiră căutând ştiri. Intervievând surse, oficiale sau nu. Verificând documente. Şi transformând totul în câteva, ori mai multe, rânduri, cărora le pune un titlu şi devin o ştire. Ştirea este mai importantă decât un comentariu. O ştire poate schimba un ministru, un comentariu nu. Avem un exemplu nu foarte îndepărtat chiar la noi, unde ai impresia că nimic nu schimbă oamenii din posturi. Ba jurnaliştii îi pot schimba.

Moderatorul face şi el un tip de jurnalism. Prezentatorul/crainicul face un tip de jurnalism. Dar nu fac ştiri. Chiar dacă editează ştiri în redacţie, nu se cheamă că fac ştiri. Nu că n-ar putea-o face, dar nu e rolul lor. Moderatorul moderează. Rolul său nu e de a acuza şi de a comenta. Este de a modera taberele aflate în studio. Rolul său este de a fi informat şi de a pune acele întrebări care să ducă la aflarea adevărului din conflictul taberelor. Nu de a asculta în cască întrebările producătorului şi de a lua partea uneia dintre tabere. Iar când jurnaliştii scriu despre ei… Dar asta este iar altă discuţie. Jurnalistul trebuie să fie observator, nu parte din conflict. De aceea corespondenţii de război nu poartă arme, de exemplu.

În loc de final. Deteriorarea jurnalismului este una dintre cauzele care au dus la scăderea numărului de cititori şi telespectatori. Acolo unde există ştire corectă, jurnalul de ştiri a rămas de ani buni pe primul loc. Acolo unde au dat rateuri şi şi-au distrus credibilitatea, nimic nu i-a mai făcut să-şi revină. Numărul de câteva sute de mii de telespectatori pe zi sau de zeci de mii de exemplare tiraj nu arată decât sancţiunea dată de telespectator/ cititor infotainment-ului. Oamenii vor în continuare informaţie corectă, brută, necomentată. De aceea tot mai mulţi aleargă spre net. Tot mai mulţi verifică ce scriu ziariştii şi îi sancţionează când îi prind nepregătiţi sau necitând sursa, sau prezentând informaţiile tendenţios. De aceea cititorii întind capcane şi aruncă informaţii false spre jurnalişti. Ca să le arate că nu-şi mai cunosc rolul. Forumurile sunt pline de astfel de cititori. Inteligenţi. Cum sunt pline şi de proşti, de răuvoitori, de mitocani. Dar pădure fără uscături nu se poate. Noi să fim sănătoşi!

sibutramina, Mutu şi ziariştii

Mare ştire a ţinut astăzi capul televiziunilor şi diverselor alte medii de informare: Mutu a fost prins dopat. Nu ne interesează aici să comentăm inteligenţa unui jucător cu trecut în domeniu, care ţine să-şi termine cariera din motive de pastile şi nu din motive de vârstă. Ci despre cum au reuşit ziariştii să trateze ştirea.

Sibutramină se cheamă substanţa pe care se pare că a folosit-o dl. Mutu. Şi de aici începe circul: o căciulă (de fapt un fes) de ziarişti, ba sportivi (ăştia ştim că sunt o specie aparte), ba editorialişti pe orice subiect, ba moderatoro-prezentatori de emisiuni, şi-au dat cu părerea şi au comentat. Iar la un moment dat a apărut şi informaţia bombă: tanti mama lu’ Adiţă i-a dat acestuia pastilele, să slăbească săracu’ mai repede. Pentru că, au descoperit ziariştii (şi asta a şi fost singura descoperire remarcabilă cu ajutorul gugăl), substanţa taie pofta de mâncare şi te ajută să dai jos ceva kile în plus. Şi dăi şi plângi, că săracu’ n-a ştiut ce a înghiţit, că dacă mămica dă pastiluţe, tu le iei ca pe piramidoanele de le luarăm toţi când eram mici. Doar că acum e interzise. Hopa! Interzise. Uite un cuvânt care nu a atras atenţia niciunui ziarist. Şi nimănui nu i-a trecut prin cap să sune un medic să-l întrebe ce e cu sibutramina asta.

Că dacă întrebau, aflau că în România se comercializau până acum două zile cel puţin două medicamente cu acest conţinut: lindaxa şi reductil. De ce doar până acum două zile? Păi la Pro Tv am văzut ştirea. Cine vrea detalii să o caute aici. Da’ ce, credeţi că măcar ăla care a scris-o acum două zile şi-a amintit? Nuuuuu.

Şi ştiţi cum se dădeau pastilele astea până acum două zile? Pe reţetă, aprobată de o comisie medicală specială. Deci, tanti mama lu’ Adiţă nu avea cum să le cumpere şi să i le trimită copilului la Italia. Sau să i le dea pur şi simplu, presupunând că omu’ mai trecea prin Românica. Decât dacă a făcut-o ilegal. Aşa că eu, dacă aş fi în locul surselor din familia Mutu, mi-aş ţine gura. Că poate şi-o mai ia cineva din familie, nu doar odorul minune care a făcut fâs din nou. Acum haideţi să vedem care tv dă mai repede search pe bloguri.

coşmarul (1)

Un coşmar nu m-a lăsat să dorm noaptea trecută. Se făcea că deschid televizorul şi la emisiunea „Happy hour” de pe Prot Tv erau invitaţi Cătălin Măruţă şi Andra cărora le muriseră părinţii de curând într-un accident de maşină. Şi erau întrebaţi ce au simţit ei când au văzut fiarele contorsionate ale maşinii în care se aflau părinţii lor. După care prezentatorul le zâmbea înţelegător şi-i întreba: da’ cu moştenirea cum e? Şi o ruga să intre în studio pe invitata surpriză: femeia care le face celor doi curăţenie în casă. Pentru a afla chiar de la cineva de lângă familie cum stă toată treaba.

După care schimbam canalul şi pe Antena 1 era invitat la “Acces direct” Mădălin Ionescu. Prezentatorul îl ruga pe acesta să cânte un cântec de dor şi jale în amintirea soţiei care tocmai murise de cancer. Ionescu dă o lacrimă şi începe să cânte despre soţie, viaţa lângă ea şi cancerul care i-a luat-o necruţător.

Schimbând, pe TVR 1 văd o emisiune “de scos bani”, în care un nene legat la cap lăuda o pensiune situată pe malul unei mări. Şi dă-i limbi, şi dă-i limbi. Doar despre vacanţa gratis primită nu am mai apucat să văd nimic pentru că am schimbat iar…

Pe un canal de ştiri se derulau imagini cu Mihai Gâdea, acuzat că frecventează împreună cu Mircea Badea un club deţinut de un ţigan homosexual. Vocea din studio ne explica sigură pe ea că dacă cei doi au călcat în club, deşi nu există încă nici o dovadă, sigur sunt şi ţigani şi poponari. Doar din respect pentru telespectatori, vocea din studio nu ne explica în detaliu ce fac cei doi în pat când îşi arată „adevărata culoare a pielii”.

Obosit, închid televizorul şi deschid un ziar. Fosta bulină buclucaşă titra mândră ce experiment inedit i-a trăznit prin cap: a prezentat fotografiile angajaţilor săi unei clarvăzătoare. Aceasta şi-a dat seama doar uitându-se la fotografiile angajaţilor şi la un bol cu ciorbă de viţel neînţărcat cine trebuie dat afară şi cine nu. „Ciorba nu te păcăleşte. Ăştia trebuie daţi afară, că e criză”, zice vrăjitoarea citată de ziar.

Mă trezesc din coşmar. Mă uit în jur. Doamne ajută! Nimic nu e real. Ce bine că trăiesc într-o ţară normală, plină de oameni normali.

(totuşi, sunt convins: coşmarul va continua)