locuri: ghetoul ferentarilor

Niciodată nu am înţeles sensul cuvântului ghetou mai bine decât acum. Dar ce spun eu al cuvântului? Al conceptului de ghetou. Sigur, definiţia din DEX nu este actualizată. Dar voi înţelegeţi, cred, la ce mă refer. La un Bronx al Bucureştiului. La un cartier periferic, deşi nu se află chiar la periferie.

Zilele trecute am ajuns într-o zonă a Bucureştiului despre care habar nu aveam că există. Nu, nu este vorba despre Zăbrăuţi. Însă dacă ştiţi cum arată Zăbrăuţiul (devenit deja un brand), înmulţiţi cu zece. O să aveţi o mică idee.

Cum mergi pe Prelungirea Ferentari, dinspre Trafic Greu, ajungi la o serie de blocuri negre. Nu gri, negre. Genul cămin de nefamilist. Dacă intri printre ele o să ai o surpriză. Nu ai mai văzut aşa ceva. Mirosul te izbeşte de cum intri. Dacă ştiţi cum miroase o groapă de gunoi, nu sunteţi departe de a înţelege plăcerea olfactivă de aici.

Blocuri de patru etaje, fără balcoane, cu oameni (culoarea pielii am învăţat eu că nu contează), care stau pe treptele intrării în scările de bloc şi care fumează şi beau bere. Străzi desfundate, cu vagi urme de asfalt. Depozite de gunoaie din loc în loc. Sfârrrrr! Un sac cu gunoi trece pe deasupra capului meu. Gunoiul se aruncă direct de la etaj. Ghene de gunoi nu există. Nici salubrizarea nu trece pe aici. Nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că nimeni de aici nu plăteşte pentru salubrizare. Cum nu plătesc nici pentru curentul electric. Cablu tv nu există, însă există antene parabolice la greu. Spaţii verzi? Verde este poate doar „iarba” pe care o vând noaptea.
Inscripţiile de pe blocuri arată iubirea faţă de aproapele fiecăruia: “Muie ţiganii!” sau “Muie românii!” apar periodic.

“Nenea, nenea, vreau şi o poză! Pozează-mă!” Nenea nu prea vrea şi nici nu are nimic de dat cetei de puradei care-l înconjoară. Până atunci băteau mingea pe un maidan, între două movile de gunoi. „Ăştia nu sunt de aici. Vorbiţi româneşte, domnu’?” Surprinzător, domnu’ vorbeşte româneşte. Brusc nu mai prezintă tot atâta interes.

„De ce faceţi poze? Credeţi că se schimbă ceva?”, sare o doamnă care se uita pe geam de la etaj.

De când am intrat în zonă, un fior rece mă străbătea şi mă rugam să nu îmi sune mobilul. Prejudecăţi, deh! Fotograful mă linişteşte: „Am mai făcut asta, nu se leagă ziua de tine”. Mă simt mai cald şi mai uscat.

„Cine a găsit actele pierdute dintr-un Logan galben este rugat să le înapoieze. Recompensă” Şi un număr de telefon. Cum naiba să pierzi acte din maşină? Şi zâmbesc acru. Mă gândesc că mi-am lăsat maşina la o distanţă deja foarte mare. Mă simt mai bine gândindu-mă că am asigurare. Prejudecăţi, deh!

Dintr-o centrală a Electrica SA ies pe gemuleţe cabluri groase cât mâna omului, care se împrăştie spre blocurile din jur. Improvizaţia se vede de la distanţă.

Un tip gras, plin de aur pe gât şi mâini, se îndreaptă spre noi. Fumase tacticos o ţigară pe treptele unei scări de bloc. “Ajunge, mergem”, spun. Prejudecăţi, deh! 180 de grade împrejur şi lungim pasul. În zece minute eram în maşină şi plecam înapoi “în Bucureşti”. În Bucureştiul pe care credeam că-l cunosc. Ceva îmi spune însă că voi reveni aici.

locuri: Pasajul Victoriei

 

Peste drum de Palatul Telefoanelor se află Pasajul Victoriei. Deşi aflat în paragină, pasajul are la intrarea dinspre Calea Victoriei o plăcuţă din care aflăm că a fost renovat de Primăria Sectorului 1. O fi fost, dar între timp au uitat de el.

Prin pasaj se intră şi într-unul dintre cluburile în vogă din Bucureşti, Coyote Cafe. Dar nici asta nu îl ajută să îşi recapete frumuseţea de odinioară. Dacă punem la socoteală şi faptul că întreaga clădire de deasupra lui stă să cadă, fiind expertizată “clădire cu risc seismic 1″, nu cred că mai este nimic de spus.

Clădirea a fost construită în 1906, va purta o perioadă numele de “Palatul Imobiliara” iar în ea va funcţiona, între cele două războiae mondiale, Cinematograful Select. După al doilea război, aici se va instala Teatrul Ţăndărică, iar clădirea va fi cunoscută sub numele de Blocul (şi Pasajul) Victoriei.

Cred că am mai spus-o: pe Calea Victoriei sunt câteva pasaje care, renovate, ar da un farmec aparte zonei. Şi, de ce nu, ar atrage turişti. Dar cine să se ocupe? Înainte de război în pasaje erau bodegi şi bordeluri. Prostituate mai găseşti şi acum. Bodegile sunt cam scumpe şi urâte. Desigur, cu excepţii.

locuri: Şcoala Centrală

 

 

Ieri s-au împlinit 157 de ani de la înfiinţarea Şcolii Centrale. Liceul meu. Locul în care am învăţat să iubesc. Locul unde am învăţat să fumez (se aude acolo, la diriga?). Locul în care am învăţat să am prieteni. Locul în care, totuşi, n-am prea învăţat. Şi în nici un caz „cimitir al tinereţii mele”, deşi pe atunci aşa gândeam.

 Ce-am citit patru ani. Zilnic.

Cu aşa ocazie de soi a trebuit să mă duc pe acolo, să văd schimbările. Nu prea sunt. Acelaşi miros de „interior de muzeu”, după cum am spus în prima zi în care i-am trecut pragul. Aceeaşi zugrăveală infectă în interior, de parcă n-ar fi monument de arhitectură. Aceleaşi detalii arhitectonice gândite de Mincu care m-au încântat acum… aoleo! 18 ani.

 Tavan coridor

Şcoala Centrală a luat fiinţă pe 19 martie 1851, prin decret al domnitorului Barbu Ştirbei, fiind la început „Pension Domnesc de Demoazele”. De demoazele avusei şi eu parte patru ani şi nu am avut de ce a mă plânge. Un an mai târziu, în noiembrie 1852, şcoala a fost deschisă oficial.

Ion Mincu construieşte actuala clădire în 1890. Stil clasic, cu o curte interioară înconjurată de coridoare.

 Detaliu coloană coridor.

În perioada Primului Război Mondial, clădirea a adăpostit un spital, redevenind şcoală din 1918. În 1924 i s-a schimbat numele în „Şcoala Secundară de Fete”, iar în 1928 a luat numele de Marica Brâncoveanu, după numele soţiei lui Constantin Brâncoveanu.

Regimul comunist care a reuşit atâtea distrugeri îşi pune şi el amprenta pe liceu. Din 1948 şcoala primeşte o serie de nume care nu merită atenţie, rămânând în final cu tembela denumire de Zoia Kosmodemianskaia. Fata asta cică a fost o partizană (mişto feminin) sovietică pe care au spânzurat-o naziştii în al doilea război mondial.

După 1993 îşi recapătă numele, oarecum, deşi între 1990 şi 1993 a mai trecut prin schimbări de nume. Şi tot din ‘93 liceul îşi face un stindard din predarea limbii franceze. La mine nu s-a prins.

 Sala mea de clasă astăzi. Schimbată.

Ca fapt divers, actuala sală a Teatrului Bulandra, din spatele liceului, a aparţinut chiar… aţi ghicit!, liceului. Comuniştii rezolvară şi trebşoara asta. Sala teatrului de acum a fost sala de spectacole a Şcolii Centrale. Şi a fost construită de arhitectul Horia Creangă, fratele nepotul lui Ion Creangă. Frate Nepot care a construit, printre altele, şi clădirea ARO (Cinema Patria).

 Aici stăteam şi fumam.

Dacă vreţi să vă distraţi, accesaţi site-ul liceului aici. Un limbaj de lemn perfect vă va arăta cum „Scoala este lacas al unei deveniri esentiale pentru viata, unde prin transmutari succesive se cristalizeaza fiinta, sufletul noastru”. Sau: „Intr-un timp in care cladirile din sticla si otel incep cucerirea Bucurestilor, Scoala Centrala ramane cu radacinile adanc infipte in trecut si cu varfurile inaltandu-se semete spre viitor”. Dincolo de asta, să ştiţi că sunt şi profesori buni în liceul acela.

 Coloana de aerisire din toalete a rămas. Loc bun de ascuns…

Despre aventurile personale timp de patru ani, în acel liceu, poate voi scrie într-un post viitor.

Despre liceu a scris şi Teo, aici.

locuri: Calea Victoriei 174

 

Am scris Calea Victoriei nr. 174 deoarece clădirea este cunoscută sub mai multe nume. A fost construită la începutul secolului trecut de statul german fiind sediul Legaţiei germane la Bucureşti. Ambasada, pe numele folosit în zilele noastre.

După al doilea război mondial, clădirea a fost confiscată de regimul comunist. Acolo a funcţionat până în 1989 Teatrul de Revistă Constantin Tănase. După 1990 în clădire a fost deschis primul cazinou din Bucureşti, Casino Victoria.

Nouă ani s-a chinuit statul german să-şi recupereze clădirea. A reuşit la finalul anului 2006. Ambasada germană a anunţat atunci că va muta actualul sediu al Institutului  Goethe pe Calea Victoriei, iar sediul institutului va deveni reşedinţa ambasadorului german.

locuri: Cişmigiu

 

 

Numele de Cişmigiu vine de la cişmea, cuvânt împrumutat din limba turcă. La sfârşitul anilor 1700, la intrarea dinspre actuala stradă Ştirbei Vodă a fost construită o cişmea, iar lângă cişmea şi-a ridicat casa Marele Cişmigiu, adică şeful cişmelelor de atunci. Un fel de director Apa Nova pe stil vechi. Grădina, care în aceea perioadă era o mlaştină, a luat numele de Cişmigiu.

La jumătatea anilor 1800, generalul Pavel Kiseleff, cel care conducea pe atunci administraţia rusească a Ţării Româneşti, a ordonat transformarea mlaştinii în parc public. De acest lucru s-a ocupat un vienez, Carl Friederich Wilhelm Meyer. Realizează grote artificiale, alei, canalizare, platează arbori şi flori. Şi se îndrăgosteşte de propria lucrare şi de Bucureşti atât de tare, încât rămâne aici până la moarte.

Treptat, parcul creşte, fiindu-i alocat şi o parcelă cumpărată din moşia familiei Kreţulescu. La un moment dat exista chiar şi o mică grădină zoologică în parc.

La începutul anilor 1900 existau reguli clare de folosinţă a parcului: nu se circula după ora 10 seara, nu se intra cu căruţa şi cu câini, nu aveau voie negustorii ambulanţi. Reguli bune dacă s-ar aplica şi acum, doar că în loc de căruţe avem maşini. Iarna lacul îngheţa şi era folosit ca patinoar.

 

Parcul a fost inaugurat oficial în 1854, fiind considerat gata abia atunci. Mai târziu a fost construit şi restaurantul Monte Carlo, de arhitectul Ion Mincu.
În Cişmigiu există o serie de monumente interesante: rondul cu statui cunoscut şi ca Rondul Roman, Podul de Nuc, Podul mare, Isvorul Sissi, Izvorul Eminescu, Maica Smara, Negresa, Monumentul Eroilor Francezi, Movila. Fiecare are câte o poveste. De exemplu, Isvorul Sissi (sculptură de Dimitriu Bârlad) a fost ridicat din banii unui tată ca omagiu adus fetei sale care a murit tânără.