“pAris, pe scurt” de la Nenea Cosmos

Cea mai bună descriere a celui mai aurit oraş (bate Strehaia, asta-i clar) a făcut-o Nenea Cosmos. Perfect de acord.

UPDATE: Cam aşa începusem un post despre Paris, post pe care n-am avut chef să-l termin până acum. Şi mă gândesc io că dacă n-am făcut-o până acum, nici nu o mai fac.

“alte oraşe: Paris

E! O să spuneţi. Uite încă unul care a trecut prin Paris şi ne explică acum cât de frumos e. Poate că da, poate că nu. Pentru mine Parisul nu a fost oraşul vieţii. Nici măcar al luminilor. Pentru a înţelege ce am văzut în Paris a trebuit să treacă o perioadă de timp. De Barcelona m-am îndrăgostit imediat. Pasiune fulgerătoare. I-am declarat dragoste veşnică. Paris însă… bleah! Garduri aurite ca la Becali! WTF? Acoperişuri aurite strălucind în soare ca la Sinteşti! WTF?”

360° Tour

 

 

Domnule primar general,

Fusei plecat prin zona de vest a continentului european şi fusei neplăcut surprins de faptul că există oraşe mari care şi-au rezolvat problema traficului. O ştiţi, este cea mai mare problemă a Bucureştiului. De exemplu în Paris. Francezii ăia loviţi în cap de cât vin beau şi câtă brânză stricată mănâncă, au găsit câteva soluţii.

De exemplu, toate străzile pe care circulă autobuze au bandă specială pentru ele. Pe această bandă nu au voie să circule decât autobuze, taxiuri şi biciclete. Surprinzător, şoferii francezi chiar respectă regula. Este adevărat că între banda de autobuz şi celelalte benzi există o mică bordură. Însă ea poate fi sărită cu uşurinţă. A! Şi poate mai important: există şi o amendă de vreo sută de euro pentru cei care se cred şoferi de autobuze. Urmarea? Mii de oameni îşi lasă maşinile acasă şi merg cu autobuzul, deoarece este mai rapid.

Primăria din Paris a mai descoperit ceva. Nu, nu apa caldă, ci sincronizarea semafoarelor. Apăi, acolo-şa, când intri pe o stradă gen Magheru, când se pune verde la Romană, apăi se pune frate până în Unirii. Şi în zece minute traversezi 5-6 kilometri cu uşurinţă. Se merge bară la bară, este adevărat. Dar se merge.

Tot băieţii ăia din primărie se gândiră şi inventară sistemul de biciclete moka pentru cei dornici să ia o şa între fese şi să pedaleze până la muncă. Pentru asta ai banda ta dedicată (am vorbit despre ea) şi locuri de unde poţi lua şi unde poţi parca bicicleta. Şi nu, nu le fură nimeni. Poate doar vreun român din Găieşti.

Camerele de luat vederi. Apăi acolo-şa chiar sunt multe şi funcţionează. Şi există oameni angajaţi să se uite pe monitoare toată ziua. Te vede că faci o tâmpenie? Pac! Sună un poliţist de pe stradă care are grijă să te tragă de mânecă. Urmarea? Tot mai puţini încalcă regulile, inclusiv regula aia de nu există în Bucureşti: nu arunca hârtii pe stradă.

Ei bine, dacă lucrurile despre care vorbirăm mai sus pot fi puse în practică rapid, fără investiţii majore, ăştia din Paris au băgat bani şi în nişte proiecte interesante care au durat mai mult până le văzură aplicate. Da’ a meritat. Printre ele se numără dezvoltarea reţelei de metrou precum şi a ceea ce noi am numi şoseaua de centură. Ei îi spun autostradă. Dar despre astea, cât şi despre amenajarea peisagistică urbană, în epistola viitoare.

un şofer

alte canale

 

alte locuri: Theatre de la Huchette

alte locuri: Bazilica Sacre-Coeur

A! Montmartre! Şi cocoţată pe Montmartre, Bazilica Sacre-Coeur veghează Parisul de sus. După ce urci milionul de trepte pentru a ajunge acolo (milion zic eu, pentru că simţeam că mă rup în două) ai parte de o privelişte frumoasă a Parisului.

Chiar la intrarea în biserică, o femeie între două vârste, arsă de soare (sic!), mă abordează în franceză. Strânge bani pentru o asociaţie de nevăzători. “Şi mai merge treaba asta?”, o întreb în română. “Greu, nu prea mai pun ăştia botu’. N-ai o ţigară?”, îmi răspunde. Îi dau o ţigară şi intru.

Bazilica a fost construită în onoarea militarilor francezi ucişi pe câmpul de luptă în războiul franco-prusac din 1870. Construirea ei a durat 46 de ani şi s-a terminat în 1926. Intrarea este străjuită de două statui, una reprezentând-o pe Ioana D’Arc, cealaltă pe Sf. Ludovic. În interior se află inima unuia dintre fondatori, Alexandre Legentil.

În apropiere de bazilică se află celebra Place du Tertre, o zonă plină de restaurante în care pictori mai mult sau mai puţin amatori îţi fac portretul la minut. În Montmartre au locuit de-a lungul timpul mulţi artişti: Dali, Picasso, Van Gogh, Renoir, Lautrec şi alţii. Sigur, sunt multe puncte de atracţie în zonă.

   

alte locuri: Catedrala Notre Dame

Ei bine, da, am reuşit să ajung în Paris. Ceea ce îmi doream de ceva vreme. N-am reuşit însă să văd mare lucru, pentru că am stat mai puţin decât mi-aş fi dorit. Dar am văzut Notre Dame.

Când am ajuns în faţa catedralei am fost copleşit de măreţia construcţiei. Sigur, acum suntem obişnuiţi cu tot felul de construcţii înalte, însă la 1163 când s-a pus piatra de fundaţie, în jur trebuie că erau doar case cu un etaj-două.

Construcţia a durat 170 de ani, fiind terminată în 1334, dar a fost aproape distrusă în timpul Revoluţiei franceze. Doar iniţiativa lui Victor Hugo, care a luptat pentru restaurarea ei, a salvat-o. Restaurarea a avut loc între 1841 şi 1864 şi a fost făcută de arhitectul Viollet le Duc. În timpul Revoluţiei catedrala fusese chiar vândută unui comerciant care a dorit să o demoleze, dar n-a avut curajul să o facă.

Catedrala este o încununare a stilului gotic. Faţadele sculptate minuţios sunt remarcabile. Catedrala a văzut de-a lungul timpului o serie de evenimente: aici a fost rejudecat procesul Ioanei D’Arc, la 45 de ani după ce a fost arsă pe rug pentru erezie, proces în urma căruia a fost reabilitată. Câteva sute de ani mai târziu era trecută în rândul sfinţilor. Aici a fost încoronat Napoleon, în 1804. Aici a fost încoronat şi primul rege protestant al Franţei, desigur după ce trecuse la catolicism, Henric de Navarra. Aici Filip cel Frumos a deschis lucrările primului parlament francez, diminuând puterea monarhiei. Şi tot aici a avut loc şi o tentativă de asasinat a lui Charles de Gaulle.