ciudăţenii…

…sau nu. Mă rog, nu mă pricep foarte bine la chestiunile astea. Şi o recunosc. Nu are rost să spun că ştiu. De exemplu, cum face google de îţi dă în căsuţa de mail fix ceva legat de tine? Întreb retoric, în realitate nu mă frământă răspunsul.

Zilele trecute mi-au dat la linkuri sponsorizate numărul de telefon. Dacă dădeam click pe el, ajungeam la DHL şi urmăream un colet. Ciudat. Numărul meu de telefon! WTF?

Azi, tot în gmail, văd următoarul anunţ publicitar:

Păi eu nu sunt căsătorit. Şi nici şanse de a ajunge prea curând se pare că nu mai am. Aşa că… Dar de unde ştiu ei? WTF?

Facebook îţi explică pe prima pagină că te ajută să comunici “cu persoane din viaţa ta”. Acum câteva săptămâni aş fi râs. Păi comunic cu ei, frate, dacă sunt în viaţa mea! Acum mă mai gândesc. Dar oricum, un site? WTF?

Messenger pe yahoo, messenger pe blackberry, skype, căsuţe de mail, facebook, blog, twitter. Numai instrumente de comunicare. Dar în realitate nimeni nu mai comunică cu nimeni. Doar anunţuri diverse. „Sunt în concediu pe Lună”, de exemplu. Bravo, ce să zic! Eu muncesc ca boul, de ce nu m-ai invitat? „Am citit o ştire mişto”: şi dă textul ştirii. „Ia te uită ce melodie tare!” De parcă n-o ştiam toţi. Bre, câtă meserie! că ascultă ceva cool. Aplicaţii cu care trimiţi băuturi şi primeşti băuturi. Păi hai la bodegă, frate! Ce farmec are să beau un rom cu cola virtual? Alătură-te cauzei „Salvează melcii călători de la Polul Nord”. Hai să mori tu! Ce legătură am eu cu asta? Şi chiar dacă îmi e milă de animal, cu ce-l ajută să mă alătur eu cauzei pe facebook? Şi tot aşa. WTF?

O să ajungem să facem totul virtual. Dar cum o să mai explicăm ce simţim dacă nu ne întâlnim cu nimeni? Cum vom mai simţi ceva? Vom fuma virtual, vom bea virtual, vom discuta pe chat. Google o să-mi dea reclamă la pizza livrată acasă fix când îmi e foame. Şi ne vom speria ca boii când dăm nas-în-nas cu vecinul de palier, atunci când ieşim să luăm ţigări. WTF?

În fine, recunosc că şi eu trăiesc în stereotipurile astea. Azi am ieşit să văd o piesă de teatru, prima oară după… după cât timp? Nu mai ştiu. Când am pierdut ceva pe drum? WTF?

revenirea unei fosile

Când am aflat că Evenimentul zilei a fost părăsit de Cornel Nistorescu, ocazie cu care a fost condiţionat de patronat să nu mai apară prin mass-media un timp, am răsuflat uşurat. Pe un astfel de personaj doar banii l-ar fi făcut să renunţe la a mai face “gazetărie” şi probabil că pentru a se da la fund îşi rotunjise conturile binişor. De la o vreme, l-am revăzut prin diverse emisiuni tv. Ce masochişti, mi-am spus, sunt cei care-l invită.

Când m-a sunat un prieten vineri să-mi spună că Nistorescu este noul şef al Cotidianului, tocmai citeam articolul despre Petru Romoşan şi colaborarea sa cu Securitatea. Am închis telefonul şi am pus pariu cu cineva că primul articol cenzurat de Nistorescu va fi tocmai acesta. De ce? Pentru că le cunoşteam prietenia. Şi pentru că îi cunosc foarte bine metodele noului şef de la Cotidianul.

Cotidianul este primul ziar pe care-l deschid zilnic. Şi asta se întâmplă de mult timp. Mi-a părut rău când au ajuns la remorca lui Traian Băsescu, dar m-am bucurat când au rupt zgarda. Îmi părea bine că n-am renunţat la el. În definitiv, nimeni nu-i perfect. Când am auzit cine conduce ziarul, mi-am amintit de Ion Raţiu şi mi-am închipuit că acesta îşi trosneşte oasele întorcându-se de pe-o parte pe alta. Când am văzut că-i dedică primul editorial m-am gândit că poate nu-i totul pierdut. După ce am citit editorialul, în care încerca să se legitimeze cu ajutorul memoriei lui Ion Raţiu, mi-am dat seama că omul nu se schimbase deloc.

Recunosc că n-am observat scoaterea articolului despre Romoşan de pe site-ul Cotidianului, decât când am citit pe Hotnews. Am citit şi blogul Mirelei Corlăţan. Şi ce scrie Tiberiu Lovin. Şi mi-am amintit şi de emisiunea de la Realitatea TV în care Nistorescu era pus la colţ de către ziarişti care-i aminteau ce metode folosea pe când conducea Evenimentul zilei. (n-am reuşit să o găsesc şi să pun link) Şi mi-am spus că trebuie să povestesc şi eu o întâmplare, care nu este singulară, din vremea când lucram la Ev. zilei.

Am văzut că scoaterea articolului şi nepublicarea continuării a fost motivată de lipsa unor lămuriri suplimentare, Lămuriri, desigur, de care doar marele şef are nevoie. Restul lumii înconjurătoare fiind destul de lămurită. Aceleaşi cuvinte le-am auzit şi eu acum câţiva ani. Nu mai ştiu anul, după 2000. Probabil prin 2001. Ministerul Turismului porneşte o campanie de atragere de turişti pe litoralul Mării Negre, publicând în ziare o machetă de presă ce conţinea o poză cu un litoral superb şi un text de genul: „crezi că este în Maldive, ei bine nu, este în România”. Nu mai ştiu cum de mi-a venit ideea, însă am căutat agenţia de publicitate, am vorbit la minister să văd cât costă campania şi am aflat în urma a zeci de telefoane că… da, poza este chiar din Maldive. Era cumpărată dintr-o bază de fotografii. Publicitate mincinoasă? Desigur. Pe banii noştri? Normal. Mi s-a părut un subiect bun de scris. Am scris. Nu apare în ziar. Mă cheamă Nistorescu: mai stai de vorbă cu cei de la agenţia de publicitate, să aducă lămuriri în plus. Am stat. Nimic nou, dar am vorbit. Mă rog, ăia nu prea vorbeau mult. Nu apare. Mă cheamă Nistorescu: mai stai de vorbă la minister, să aducă lămuriri în plus. Am stat. Nimic nou. Tot nu apare. Mă cheamă Nistorescu: Măi, dar se încalcă vreo lege? Păi da, n-ai voie să faci publicitate mincinoasă. Plus că toată campania costa exorbitant. La banii ăia puteau poza în România, nu să dea câţiva zeci de dolari pe o poză de catalog. Plus că firma care încasase, făcuse campanie pentru partid înainte de a ajunge partidul să conducă ministerul. Nuuu, zice Nistorescu, sună un jurist independent să-ţi confirme. Sun. Confirmă. Articolul tot nu apare. Dar apare în schimb macheta respectivă şi în ziarul meu. M-am lăsat păgubaş.

Mai târziu, când încep să fac „de serviciu” pe ziar, văd cam ce scoate Nisto din el, înainte de publicare: de exemplu referiri la prieteni politici ori la politicieni ce conduc instituţii cu publicitate cumpărată în ziar. Sau ce bagă: de exemplu interviuri cu diverşi oficiali care conduc instituţii ce dau publicitate în ziar.

Păcat că în România nu există onoare. În consecinţă, nu există nici demisia de onoare.

A! Şi ar fi drăguţ să vă povestesc şi cum a decurs interviul meu de angajare cu Cornel Nistorescu. Dar despre asta, într-un episod viitor, să nu vă plictisesc.

fără titlu

Spuneam, mai de mult, că nu există poveşti cu final fericit, ci doar poveşti cărora nu li s-a scris finalul încă. Dar era doar o… hai să-i spunem teorie. O idee. O ipoteză mai mult sau mai puţin demonstrabilă. La vremea respectivă nu-mi trecea prin cap că, doar un an mai târziu, avea să mi se confirme şi practic. Nu că aş fi simţit nevoia să văd o demonstraţie pe propria piele. Mai bine rămânea naiba un postulat şi gata.

Dar acum, deşi n-am să vă povestesc cum a decurs demonstraţia , am zis să vă spun. Să nu ziceţi că ţin pentru mine aşa chestiuni importante.

vreau pungă

Nu sunt eco. O spun răspicat, de la bun început. Nu vreau bicicletă. Mă simt mai confortabil în maşină. Nu vreau să plantez pomi. Să o facă primăria, că d-asta plătesc taxe. Nu vreau să sortez gunoiul, ca să-l arunc pe tobogan la gramadă şi să ajungă, în final, tot la grămadă, în groapă la Glina. Nu vreau să adun peturi din râuri. Plătesc o căciulă de taxe ca să existe şi inspectori care dau amenzi nesimţiţilor şi oameni care fac curăţenie. Nu vreau să car sacoşe reutilizabile. Vreau să primesc pungă de plastic, fie şi contra cost, la fiecare cumpărătură. Pungă pe care să o arunc acasă, după ce o golesc. Vreau brad natural de Crăciun, să miroasă a cetină în casă, nu a plastic răpciugos. Vreau să aprind în casă, seara, o mie de becuri. Nu-mi place întunericul. Vreau televizor cu diagonală mare, pentru că îmi plac filmele. Şi, în oarecum aceeaşi ordine de idei, nu vreau să salvez animalele fără stăpân, Delta Dunării şi nici ursul alb de Bora-Bora.

Pe scurt, nu sunt în trend. Şi nu-mi pasă de cei care se cred mai buni pentru că sunt eco. Şi nu pot să accept drept modele oameni care militează pentru un mediu mai curat, dar sunt sponsorizaţi de cele mai poluante companii. Ori merg cu bicicleta, dar au în garaj maşini cu motoare mari, ascunse sub capote înguste. Oameni pe care eu i-aş întreba definiţia ecologiei. Sunt un produs urban până-n măduva oaselor. Şi m-am săturat de sfaturi ecologiste oferite fără solicitare.

Dar… nu trebuie să fi militant eco ca să nu arunci peturi prin râuri sau ca să nu arunci mucul de ţigară pe geamul maşinii. Nu ai nevoie decât de puţină educaţie. De asta am avea nevoie, înainte de orice campanie eco.

cireşe

Primele cireşe de anul ăsta. Le puteţi gusta dacă vizitaţi Farul.

despre nimic (3)

Dacă începi să vorbești singur pe stradă, după ce ai închis telefonul, continuînd să îi dai replici celui cu care tocmai ai vorbit, ai o problemă.

*

Dacă dai din picior spasmodic când stai jos, problema este chiar mai mare decât crezi.

*

Singurătatea este cel mai apăsător sentiment. Poți trece peste despărțire, dar de singurătate nu poți scăpa.

*

Intensitatea dorului este gradația scării cu care măsori singurătatea.

*

Dacă nu ai cui să-i împărtășești trăirile și senzațiile tale, întâmplările prin care treci, se cheamă că ești ca o sticlă de vin din care nu bea nimeni.

*

Prieten este cel care te sună să te întrebe ce faci, fără să îți ceară nimic.

*

Prietenii îi numeri de ziua ta.

*

Suma lucrurilor pe care le oferi prietenilor este constantă. Numărul prietenilor scade periodic.

despre prietenie

Când poți spune că ai ajuns să cunoști un om? Câte vacanțe, câte nopți pierdute la un pahar, câte discuții, confesiuni, ai nevoie, să poţi spune că ai ajuns să cunoşti pe cineva? Sigur, nimeni nu o să-și deschidă sufletul în fața nimănui până la cele mai mici frustrări și obsesii, însă totuși…

Nu știu câți pot spune că au prieteni care sar în foc pentru ei. Nu știu câți au prietenii dezinteresate. Sigur, eu când vorbesc despre o astfel de prietenie, mă gândesc la una masculină. Știu că prietenia între fete este diferită. Iar prietenia fată-băiat, când nu implică iubire, este chiar mai ciudată. Oricum, indiferent despre ce fel de prietenie vorbim, vorbim despre una de ani de zile. 10, 20, 30 de ani. Poate chiar din leagăn, nu?

Și atunci, poți spune că îți cunoști prietenii? Să zicem că te cerți cu un prieten. Ai mai făcut-o de o mie de ori. L-ai făcut să se simtă prost. Te-a făcut să te simți de căcat. Dar totul merge mai departe, nu? Dacă sunteți prieteni, treceți peste. Dar dacă, după mai mult timp, în care nu v-ați văzut decât sporadic și când credeai că totul este pus în urmă, te trezești că îți vezi prietenul într-o bodegă și se face că nu te vede? Ce să înțelegi? Trece pe lângă tine, cu capul în jos. Îl strigi. Nici o reacție. Și atunci, asta e, te faci și tu că plouă. Vă vedeți a doua zi. Tu nu zici nimic. El nimic. Ia te uită! Nu s-a întâmplat nimic! Și atunci, mai poți spune că îți cunoști prietenii?