La cei 68 de ani ai săi se simţea tînăr ca la 20. Sau cel puţin în acea dimineaţă dăduse uitării grijile zilnice de sănătate şi chiar a fredonat o melodie cînd s-a bărbierit. Ştia exact ce are de făcut. A ieşit din baie trecînd surîzător pe lîngă nevastă-sa:
- Pregăteşte-mi costumul bleumarin închis şi pantofii. Deşi el dorea să fie o rugăminte, a sunat ca un ordin. Dar Ioana, înţelegătoare ca întotdeauna, s-a conformat. Ştia că soţul ei a dat ordine toată viaţa, şi acum era prea tîrziu să îl schimbe.
Între timp, el şi-a băut surogatul de cafea şi cana cu apă călduţă în care a pus picăturile obişnuite.
- Nu uita de pastile, i-a aruncat Ioana.
Cum să uite? De la nenorocitele de pastile i s-a tras încă de la început. Cînd l-a turnat cineva, de l-au trimis să îşi facă controlul medical. Ce-a mai pătimit pînă a reuşit să-i convingă că doar vederea l-ar împiedica poate chiar să piloteze. Şi cît îl costase!
A coborît exact cu un minut înainte de ora pe care i-o fixase şoferului să vină. Binenţeles că Palade era acolo de cel puţin 30 de minute. Aşa făcea mereu.
- Bună dimineaţa, domnule general! Unde mergem? Ce bine arătaţi, ca întotdeauna, s-a arătat Palade volubil.
“Fir-ar al dracului! Ăsta are chef de vorbă de la şase dimineaţa”, s-a gîndit el.
- La birou, Palade. Repede şi cu gura închisă.
- Am înţeles, să trăiţi!
*
La şase şi jumătate a ajuns în birou şi a pus mîna pe telefon.
- Salut Grigorescule! Te-ai trezit?
De la capătul celălalt al firului s-a auzit vocea îngroşată de tutun a şefului SPP.
- Sigur Căline. Sunt în drum spre birou. Ce este?
- Măi, am auzit că aştia vor să mă scoată la pensie.
- Da, am auzit şi eu. Dar nu pot face nimic. Ordinul vine direct de la preşedinte. Am încercat să vorbesc cu şefu’, da’ nici nu a vrut să mă asculte. Şi el zice că cică eşti de doisprezece ani acolo, de la Revoluţie.
- Aşa m-am gîndit şi eu, dragule. Hai că am treabă, mai vorbim. “Ai vorbit pe dracu! Adică primul ministru să nu poată să facă nimic?”, se gîndi cu ciudă. Ca să vezi, Grigorescu fusese garda de corp a premierului ani buni, pînă ce acesta a ajuns la Palatul Victoria şi l-a făcut şef la SPP. Iar ca gardă de corp, acum opt ani, el îl recomandase. Da’ nu-i nimic. S-or crede ăştia cei mai deştepţi, da’ or să vadă ei.
S-a ridicat de la birou şi şi-a deschis fişetul. A scos de acolo dosarul uşor îngălbenit şi l-a pus pe masă. Ştia ce cuprinde filă cu filă. Convorbiri înregistrate de cînd premierul fusese ministru de externe. A pus mîna pe telefon şi a sunat la cabinetul ministrului. Era un ministru inteligent, faţă de ceilalţi papă-lapte pe care-i avusese pînă atunci.
- Valerica, trece-mă în agenda ministrului. Am ceva important să îi comunic.
- Da, să trăiţi!, o auzi pe secretara ministrului. Ura cînd femeile îi spuneau să trăiţi. Asta era vorbă de răcan. Dar de cînd cu integrarea în NATO şi femeile cu grad, se obişnuise într-un fel.
*
- Înţelege Andrei, că nu avem ce să-i facem, i se adresă ministrul apărării premierului, în întîlnirea din acea după-amiază.
- Am vorbit cu bătrînul, nu vrea şi pace. Cică a şi semnat decretul de trecere în rezervă. Nu vrea, spuse primul-ministru aruncîndu-şi a nu ştiu cîta oară ochii pe dosar.
- Trebuie să existe o soluţie.
- Există, oftă premierul. Spune-i să vină la mine pe la şapte.
*
Aştepta uşor nerăbdător în antecamera primului-ministru. Era bine. Era foarte bine. În rezervă, dar consilier pe probleme de apărare al primului ministru. Cu salariu mai mare. Se simţea excelent. Să vezi cum o să fie cînd o să ajungă acasă şi o să-i spună Ioanei. Şi viitorul lui Daniel era asigurat acum. Îi va găsi contracte mai multe pentru firma aia a lui. Poate chiar o să-l bage într-o structură guvernamentală, deşi puştiul nu a vrut niciodată.
Mai sorbi o gură de cafea. Era tare şi amară ca dracu’!
Telefonul de pe biroul şefei de cabinet a sunat pe interior.
- Domnul prim-ministru vă poate primi acum, i-a spus secretara zîmbind profesional.
S-a ridicat în picioare şi şi-a aranjat costumul cu un gest reflex. Simţi o gheară în piept care îl strîngea. “Blestemata asta de inimă!”. A pus mîna pe clanţă, cînd i s-a întunecat totul în jur.
- Vă e rău, domnule general?, a auzit ca prin somn vocea secretarei, după care s-a prăbuşit pe covorul vişiniu. “Ce gros şi pufos este”, a fost ultimul său gînd.
(18 noiembrie 2001)