orbul

Timeu se trezise devreme, precum îi sta în obicei. De câteva zile nevasta nu-l mai putea ajuta să dea de mâncare la capre. Aştepta sorocul naşterii. Aşa că Timeu se trezea să aibă grijă de animale.

Era de ceva timp în staul când a auzit strigătele. A dat fuga în bordei. Dintr-o privire a înţeles că i se rupsese apa şi copilul stătea să vină.

- Chem moaşa, imediat, strigă el peste umăr, pe când părăsea odaia.

În scurt timp s-a întors cu moaşa, dar nu a mai intrat în casă. Obiceiul le interzicea bărbaţilor să asiste la naştere. S-a aşezat pe o buturugă şi începu să cioplească un lemn.

După mult timp şi multe strigăte, o auzi pe moaşă chemându-l:

- Ai un băiat! Anunţul l-a umplut de bucurie. Un băiat era mai important decât o fată. Un băiat îl putea ajuta la treburile gospodăriei, când îmbătrânea. Un băiat nu pleca de acasă. Dacă ar fi avut o fată, ar fi trebuit să-i asigure o zestre, iar când se mărita, părăsea casa părintească. Un băiat, însă, era un dar al zeilor.

*

Au trecut anii. La început, Timeu nu a dorit să acccepte faptul că darul zeilor era, în fapt, un blestem. Când băiatul a început să meargă de-a buşilea, a fost evident: se lovea de toate obiectele. N-a vrut să accepte. Dar într-un final, a acceptat. Copilul se născuse orb. Acum şi-ar fi dorit şi-o fată.

Timeu a îmbătrânit şi s-a stins, gândidu-se mereu cu ce păcătuise de soarta îi dăduse un băiat orb. Orb şi nevolnic, pentru că Bartimeu se dovedise a face toate bolile copilăriei. Şi se dezvoltase slab, ca o nuia de salcie.

După ce a murit Timeu, soţia lui nu mai putea face faţă treburilor gospodăreşti. Singurul ei venit ajunsese să fie adus totuşi de băiat. Îl ducea pe Bartimeu zilnic la marginea drumului dintre Ierihon şi Ierusalim, la cerşit. Îl ducea dimineaţa şi îl lua seara. În zonă, însă, nu locuiau oameni înstăriţi. Doar în perioadele de sărbători, Bartimeu reuşea să strângă ceva mai mult. Oamenii mergeau în pelerinaj la templul din Ierusalim, să ducă ofrande şi să se roage. Erau perioadele în care pe drum treceau mii de oameni. Iar aceştia se simţeau milostivi de sărbători.

Câţiva ani mai târziu a murit şi ea. Bartimeu a rămas singur. Orb fiind, renegat de societate, neputând lucra, a pierdut bordeiul. Caprele nu mai erau de mult. Bartimeu făcea însă ce ştia mai bine: stătea pe marginea drumului, cu mâna întinsă. Scotea câţiva gologani pe zi. Ajunsese să doarmă în şanţ. Cineva îi dăduse cândva un toiag şi lemnul acestuia îi era pernă noaptea.

*

Din când în când mai schimba câte o vorbă cu un milostiv. Aşa a aflat că spre Ierusalim vine un bărbat despre care se spunea că face minuni, un vindecător.

- Dar un orb, a făcut vreun orb să vadă? întreba mereu, precum o moară stricată, Bartimeu.

Nu, nu făcuse. Dar se vorbea despre acel bărbat că vindecase leproşi, că-i dăduse minţile înapoi unui nebun, că îi redase graiul şi auzul unui surdomut.

- Trebuie că poate să îmi dea şi mie vedere, îşi zicea Bartimeu în barbă.

Începuse să se roage în fiecare zi ca bărbatul, fiul lui David din Nazaret, să treacă pe drumul pe care el cerşea. Altă cale spre Ierusalim nu era.

Uneori avea dubii. Auzise că bărbatul hrănise cu şapte pâini şi doi peşti o gloată întreagă, de câteva mii de suflete. Altă dată auzise că trezise pe cineva dintre morţi. Cum erau posibile astfel de sminteli? Nu, astea nu puteau fi adevărate. Dar să vindece, trebuie că e adevărat.

*

Se apropia Pesahul, iar pelerinajul spre Ierusaliem era în toi. Drumul colbuit era plin de pelerini, iar gălăgia uneori asurzitoare. Bartimeu trăia cu teama că nu-l va auzi pe fiul lui David din Nazaret, când va trece pe lângă el. Rugăciunile sale erau tot mai încinse.

Într-o dimineaţă, zgomotul drumului părea a fi mai puternic ca de obicei. Bartimeu a tras un pelerin de haină:

- Ce se aude aşa?

- Vine fiul lui David.

Bartimeu n-a mai stat pe gânduri. S-a repezit în mijlocul drumului şi a început să strige:

- Fie-ţi milă de mine! Miluieşte-mă!

Oamenii care-l înconjurau pe fiul lui David a încercat să-l dea la o parte:

- N-are bani pentru tine, orbule!

Nazariteanul a auzit însă glasul lui Bartimeu şi s-a oprit. L-a întrebat pe Luca cine strigă şi i-a rugat pe oamenii din jur să-l aducă pe orb la el:

- Ce vrei să-ţi fac eu? i s-a adresat lui Bartimeu.

Jumătate mut de teamă şi jumătate răguşit de fericire, Bartimeu a răspuns:

- Să văd!

- Vezi, i-a răspuns Nazariteanul.

Bartimeu a clipit de câteva ori nedumerit. O durere i-a străpuns capul, în momentul în care primele raze de soare i-au atins ochii. Vedea. Bartimeu s-a uitat o clipă la omul ce-l lecuise şi se aruncă în genunchi. Îi sărută poala hainei şi se ridică decis să-l urmeze oriunde.

*

În scurt timp a ajuns împreună cu gloata ce-l însoţea pe fiul lui David, la Ierusalim. Şi-ar fi căutat de lucru, dar nu dorea să pară nerecunoscător faţă de binefăcătorul său. Totuşi, era clar că nu va putea fi tot atât de apropiat de acesta, precum erau prietenii săi, cei 12 alături de care fiul lui David mânca, dormea şi vorbea mulţimilor. Ba, mai mult, se simţea precum un animal, dat exemplu uneori de câte cineva din gloată, ca fiind „orbul care vede”.

Aşa că într-o seară a părăsit grupul, decis să îşi găsească un rost.

Câteva zile mai târziu avea să audă că cel ce-i redase vederea a fost executat de romani. S-a gândit că Roma îi va căuta pe toţi cei care au fost alături de acesta. Aşa că a părăsit Ierusalimul şi s-a întors pe meleagurile natale.

*

Sfârrrr! Piatra a zburat prin aer şi i s-a oprit în ceafă, făcându-i o rană sângerie. S-a întors cu toiagul ridicat. Un grup de bărbaţi se uita spre el ameninţător:

- Mincinosule! Atâţia ani ţi-am dat pomană, crezându-te un mişel fără vedere!

Nu i se întâmpla prima dată când povestea sa era pusă sub semnul întrebării, aşa că ştia că explicaţiile nu îşi au rostul. Însă era prima dată când devenise ţinta violenţelor. S-a întors rapid şi se făcu nevăzut pe uliţele înguste.

Trecuse luni de zile de când se întorsese din Ierusalim şi nu îşi găsise de lucru. Statura sa pricăjită nu-l recomanda practic pentru nici o muncă. Nu avea nici o calificare, deşi ajunsese deja la aproape 40 de ani. De cerşit nu mai putea cerşi. Oamenii nu aveau nici un motiv să-i mai dea ceva, fie mâncare, fie bani. Ba, acum puneau la îndoială şi faptul că ar fi fost vreodată orb. Nici lipsa de încredere nu-l ajuta să muncească pentru cineva.

S-ar fi întors în Ierusalim. Oraş mare fiind, acolo şansele de a găsi ceva de lucru erau mai multe. Însă îi era teamă. Auzise tot felul de poveşti de necrezut despre cel care îi redase vederea.

Aşa că s-a îndreptat spre malul mării. I-ar fi plăcut să se facă pescar.

*

Ani buni s-a plimbat din cetate în cetate. Mai cerşea, fără succesul de altă dată însă, mai fura când putea. Dar de muncit, nu a avut unde munci niciodată. Se simţes bătrân. Deşi trecuse cu puţin de 40 de ani. Nu avusese succes nici ca pescar, nici ca zugrav, nici constructor, nici păzitor de turme ori tâmplar. Pentru că nu ştia să facă nimic. În speranţa că povestea sa a fost uitată, s-a decis să se întoarcă în Ierihon.

*

Dar povestea sa nu fusese uitată. Ba din contră, era spusă din ce în ce în mai multe locuri. Şi află că nu era singurul căruia îi fusese redată vederea. În general, oamenii păreau să creadă istoria. Cu excepţia celor din Ierihon.

Ar fi zis că acolo, unde miracolul se petrecuse sub ochii lor, povestea trebuia să fie crezută. Din contră, aici oamenii spuneau că l-au cunoscut şi că era un şarlatan. Parte din cauza bărbii lungi, parte pentru că albise, nu a mai fost recunoscut. Dar tot nu avea după ce bea un pahar cu apă.

Revăzând drumul plin de colb, la marginea căruia cerşise peste 30 de ani, i-au dat lacrimile. Îşi aminti cât de mult şi-a dorit să vadă. Nu se gândise, atunci, că îşi pierde unicul mod de a-şi câştiga traiul. Afară se înserase şi el luase poziţia de cerşetor orb, din reflex, la marginea drumului, cu toiagul alături. La câte drumuri bătuse, toiagul i-a fost de folos. Un bătrân a trecut pe lângă şi i-a aruncat un gologan:

- Zi-i Doamne ajută, orbule!

Şi-a dat seama că în penumbra ce se lăsase, bătrânul l-a luat drept orb. Şi a mai realizat că, de fapt, atât ştia să facă: să fie orb. Fără să stea pe gânduri, şi-a scos pumnalul de la cingătoare şi i-a înfipt vârful în ochiul drept. A rotit scurt, a smuls şi a ţintit ochiul stâng. Când durerea puternică s-a mai estompat, a simţit cum îl învăluie un sentiment de liniştite. Era, din nou, acasă. După ce, în definitiv, făcuse ce puţini oameni reuşiseră: văzuse lumea.

( 14 aprilie 2012, Bucureşti )

haiku (3)

 

e primăvară

copacii înfloresc viu

tu, lângă mine

( 19 martie 2012, Bucureşti )

iarna cu tine

E frig ‘năuntru, dar cu tine-i cald

Afara-i alb, pe casă-i chiciură

În pat aş vrea acum ca să te bag

Să te-nvelesc pe toată-n pătură.

 

Am sta la gura sobei, de-am avea,

Poveşti am spune, fără cap şi coadă

Şi toată seara noi ne-am săruta,

O noapte întreagă de magie albă.

 

Ninsoare-albastră ne-ar cuprinde casa

Acoperind-o până peste streşini,

Am fierbe vin şi ceai, de tu ai vrea,

Cu scorţişoară şi cu portocali.

 

Şi-n brad am agăţa gutui şi pere

Poate şi mandarine şi chiar două-trei mere

Aroma lor să ne acopere

Când hainele se vor fi dus să se evapore.

 

Piperul vieţii noi l-am consuma

Şi vreascuri noi am arunca în sobă,

Să ţină focu’aprins, ca să-ncălzească

Mansarda amăruie di’mprejur.

 

Şi zurgălăi de sanie de-aş auzi

Nu m-ar mira la tine ca să vină

Cinstite feţe boiereşti din Alpi

Ce n-aduc daruri mergând în surdină.

 

Aş crede iar în Moş Crăciun, c-ar fi

Şi-n ucenicii ce prepară darul

L-aş aştepta cu rom şi prăjituri

De-aş şti c’aici el îşi goleşte sacul.

 

Iarna cu tine-i un basm,

E-o trecere lină prin viaţă,

E-o dragoste fără marasm

Şi e-un sărut perpetuu de iubire.

 

( 30 decembrie 2010, Bucureşti )

 

haiku (1)

e toamnă din nou

a venit dragostea mea,

copac desfrunzit

 

( 10 septembrie 2009, Bucureşti )

rugăciune

vreau să uit de tot şi toate,

vreau pe străzi ca să mă pierd,

vreau să fiu un patruped,

să mă piş pe pomi şi roate.

 

vreau să nu-mi pese de mine,

vreau să râd de viaţa toată,

vreau să merg liber prin ploaie,

să mă joc cu coada roată.

 

vreau să fiu un câine sur,

vreau să latru şi la lună,

vreau să urlu, să fac spumă,

să nu-mi pese că-s bătrân.

 

vreau să mestec un salcâm,

vreau să fug de indigestie,

vreau să fiu un vârf de ulm,

să mă-ndoi fără direcţie.

 

vreau să nu-mi fac plan în viaţă,

vreau să fiu copilul ploii,

vreau ca să mă plimb pe-o plajă,

să mă umplu de noroi.

 

vreau să merg în vârful lunii,

vreau să urlu ca un lup,

vreau să nu mă doară ochii,

când mă uit spre aşternut.

 

vreau să nu-mi doresc iubire,

vreau să nu am nici trecut,

vreau să fiu ca Belzebut,

să-mi fac viaţa un barbut.

 

vreau plăcerea ca să-mi vină,

vreau plăcerea să o dau,

vreau să uit de tot şi toate,

dar cu tine… vreau să stau.

 

( 7-8 septembrie 2009, Bucureşti )

poveste despre scoici şi mare

Când o scoică mă apasă

Şi nisipu’mi intră-n nări,

Vine marea şi mă lasă

Fără gust şi răsuflări.

 

Când nisipul mă mânjeşte

Într-un joc al dragostei,

Vine-o scoică şi-mi şopteşte

Despre viaţă şi noi doi.

 

Când prin mare mă preumblu

Cufundat în vise adânci,

Vin delfini să mă trezească

Şi un stol de rândunici.

 

Când în ochii tăi, iubito

Eu mă pierd oftând alene,

Vine-un val şi mă agită

Ca să-mi umple venele.

 

Când e vara pe sfârşite

Şi doar astăzi nu e toamnă,

Vine ploaia şi se-aşterne

Peste noi şi peste Vamă.

 

( 31 august 2009, Bucureşti )

omul invizibil *

La început i-a fost cel mai greu. Nimeni nu-l observa. Nimeni nu-i dădea o mână de ajutor. Nimeni nu-l saluta. Mergea pe stradă şi pur şi simplu nu exista. Nu putea fura, nu putea face nici un rău, pentru că altfel pedeapsa se mărea. Şi nici nu ştia cu cât. Nimeni nu-i comunica asta. Pentru că nu exista.

Când se trezise din accident a ştiut că a făcut o prostie. Nu era foarte mare, dar totuşi… Nu cedase prioritate unor pietoni aflaţi pe trecere. De fapt, unui pieton. Pur şi simplu acesta sărise dintre două maşini parcate aiurea în dreptul trecerii de pietoni. N-a mai avut timp să-l evite. L-a aruncat în sus, până pe parbriz. În acelaşi timp a tras de volan şi a intrat într-un stâlp aflat pe marginea drumului. Şi-a pierdut cunoştinţa. Nu înainte de a înjura computerul de bord care nu prevăzuse accidentul.

La proces avea să afle că pietonul rămâne o perioadă imobilizat în scaunul cu rotile. Spera să scape dacă îi plătea spitalizarea şi ceva în plus. Verdictul a venit dur: stigmatizarea pentru cinci ani. Ştia, teoretic, ce înseamnă asta: i se aplica stigmatul timp de cinci ani, perioadă în care nimeni nu avea voie să-l bage în seamă. A râs în sinea lui. Pedeapsa era introdusă de curând şi se amuza gândindu-se câte lucruri le poate face celorlalţi, iar ei nu aveau voie să reacţioneze. Autorităţile urmau însă să-l monitorizeze. Trebuia să aibă grijă ce face.

În primele săptămâni era să moară de foame. Când, şi-a dat seama ce are de făcut: intra într-un restaurant şi lua pur şi simplu farfuria cuiva din faţă. După care se uita în meniu, vedea cât costă, şi arunca banii pe masă. Deci, nu fura. În magazine proceda la fel. Mai greu era să scoată bani de la bancă. Intra, completa un formular, sărea ghişeul, lua câţi bani avea nevoie şi lăsa formularul acolo. Calculase cât timp puteau să-l ţină banii. Se încadra în perioada de pedeapsă.

A vrut să meargă la curve. Însă nici una nu l-a abordat. Enervat, a trântit-o pe una la pământ şi a vrut să sară pe ea. Dar era inutil. Femeia parcă nu-l observase. Se depărtă ruşinat.

S-a dus la vechiul loc de muncă. Câteva zile le-a făcut glume foştilor colegi. Le turna apă în cap. Le răsturna cafeaua. Le reseta computerele. Îi punea piedică şefului. L-a plictisit şi asta.

Mergea pe jos, ori cu transportoarele comune. Maşina nu-i mai pornea. Până şi computerul maşinii ştia că are stigmatul şi nu-l lăsa să pornească motorul. Ca şi cum nu urcase în maşină. Ca şi cum nu exista. Ca şi cum computerul nu avusese nici o vină la accident.

Pe urmă s-a apucat să viziteze. Se suia într-un transportor şi se plimba din oraş în oraş. Dar l-a plictisit şi asta. Dacă nu avea cui să-i împărtăşească ceea ce vedea, ce farmec avea?

Prietenii nu-l băgau în seamă. La început urla la ei. Îi aştepta la uşă până ieşeau din casă şi urla la ei. Îi făcea în toate felurile. Pe unul l-a pocnit în faţă. Degeaba.

Se îmbolnăvise într-o zi, făcuse febră, iar nimeni nu-l ajuta. Probabil că nu era totuşi atât de grav, doar nu or să-l lase să moare, se gândi. La spital nimeni nu l-a observat. La farmacie nici atât. Şi-a amintit de un antibiotic puternic, cu spectru larg. L-a luat din farmacie. În câteva zile şi-a revenit. Dar ce se făcea cu un ulcer? Ori cu o fractură sau apendicită? A hotărât că trebuie să fie atent.

Intrase într-o frumoasă şi lungă depresie şi era convins că aşa o va ţine cinci ani întregi.

Într-o zi a trecut pe stradă pe lângă alt stigmatizat. S-a întors rapid şi a strigat la el. Nu l-a băgat în seamă. Uluit, l-a apucat de umăr şi l-a întors. A privit pentru o clipă ochii îngroziţi ai celuilalt şi a renunţat. Dacă îşi vorbeau era clar că pedepsele lor vor creşte.

#

Trecuseră aproape cinci ani. Nu mai ţinea socoteala zilelor rămase până la final. Arăta neîngrijit, cu hainele roase, barba şi părul crescute. Era un cerşetor. Fără însă ca nimeni să-i dea ceva de pomană. Adormea de multe ori pe stradă, ori în săli de cinematograf, ori în gări. Nu mai avea bani. Îi era silă să se întoarcă acasă. Ce să facă acasă? Uşor-uşor, mintea aproape că i-o luase razna.

- Bună ziua, cetăţene! Timpul alocat pedepsei dumneavoastră a expirat. Vă sfătuim să vă duceţi la un terapeut, înainte de a vă întoarce la viaţa dumneavoastră.

S-a întors uşor uluit. Se dezobişnuise ca cineva să i se adreseze. Nici el nu mai vorbea cam de doi ani. Robotul îl privea inflexibil, cu mâna întinsă în care ţinea cartea de vizită a unui doctor. A luat-o dând din cap uşor.

S-a oprit în prima frizerie. Frizerul s-a purtat cu el normal. Îi venea să urle de bucurie.

Când a ieşit din frizerie l-a văzut. Era un stigmatizat, aşa cum fusese şi el. Nu purta stigmatul de atât de mult timp încât să se obişnuiască cu ideea, însă nici la început nu era. Urla la oameni pe stradă. A urlat şi la el. S-a făcut că nu-l observă. Aşa spuneau regulile. Stigmatizatul a căzut în genunchi plângând. A trecut pe lângă el ca şi cum nu exista. Regulile spuneau că putea fi şi el pedepsit dacă-l băga în seamă. Mai făcu doi paşi şi se întoarse brusc. S-a lăsat lângă celălalt în genunchi, l-a luat în braţe şi a început şi el să plângă.

Roboţii apărură ca din pământ şi i-au despărţit. Procesul a fost scurt, sub zece minute. Veridictul: încă doi ani cu stigmatul. Dar nu-i păsa. La urma urmei, pentru prima dată după cinci ani se simţise din nou om.

( 23 august 2009, Vama Veche)

* Ideea poveştii o am de mult în minte. Însă doar zilele astea s-a închegat atât de bine încât am putut să o scriu. Fiind de mult în capul meu, nu este imposibil ca ceva să-mi fi fost, cândva, sursa inspiraţiei. Aşa că o să mă iertaţi, dacă nu v-am povestit nimic nou.