întâlnirea

Îşi închipuise scena de multe ori. Dar bineînţeles că închipuirea sa nu avea nici o legătura cu realitatea: privită de sus, lumea nu mai avea nici un farmec. Înţelegea acum totul. Dar ce importanţă mai avea? Singura lui bucurie, meschină de altfel, era că trăise destul, în comparaţie cu mulţi pe care îi întîlnea pe drum. Brusc, i-a simţit prezenţa:
- Cine eşti tu? a întrebat.
- Cum, după atîta timp, nu ţi-ai dat seama?
- Păi cum să îţi spun?
- Poţi să-mi spui cum vrei, a venit răspunsul.
- Şi ce trebuie să fac eu mai departe?
- A! Tu? Nimic. Să gîndeşti. Să te gîndeşti unde am greşit.
S-a simţit brusc frustrat şi nervos:
- Cum adică? Tu greşeşti?
- Tu nu? Uite cum facem, a continuat acesta, te gîndeşti la orice. Şi îmi spui care e rezolvarea.
S-a enervat şi mai rău:
- Dacă tu nu cunoşti toate răspunsurile, cum pot să ţi le dau eu?
- Tu? Tu ai fost acolo. Ai experimentat. De aceea poţi avea răspunsuri mai bune ca ale mele.
- Şi cît timp am la dispoziţie? a fost curios.
- Oricît. O eternitate. Ca şi mine.
- Am să te distrug, a gîndit încrîncenat.
- E şi acesta un mod de a-ţi petrece restul… timpului. Aş minţi să-ţi spun că eşti singurul. După imaginaţia ta, ar trebui acum să-ţi apară coarne şi coadă. Şi vocea din capul său a început să rîdă ironic. Nu i-a plăcut ce a auzit. Dar a început să se gîndească.

(6 decembrie 2001)

ucigaşul

Încă de mic a ştiut că era diferit de ceilalţi copii. Şi nu doar pentru că el nu era din sat, cum se pare că erau toţi ceilalţi. Şi nici pentru că el putea purta o sabie mică la şold. Pe la doisprezece ani era destul de sigur că nu există nimeni care să i se asemene. La treizeci de ani era pur şi simplu convins. Şi îi convinsese pe toţi de forţa şi inteligenţa sa.

*

Se mutase în casa de pe deal de aproape un an. Evitase socializarea obişnuită în astfel de cazuri. Ştia că tot orăşelul acela de provincie vorbea despre el. Lăsase să se înţeleagă că este un scriitor retras, în căutare de inspiraţie. Şi era sigur că orăşenii răscoliseră după cărţile lui. Bineînţeles că nu avea nici una. Deşi, la cîte văzuse, ar fi putut să scrie ceva cu destul succes.

În ziua în care femeia i-a bătut direct la uşă, şi-a da seama că o să o ia de la capăt. Amabil, a invitat-o în casă la o cafea. Nu se mai putea abţine. De mult, de foarte mult timp, nu o mai făcuse. Nici nu a aşteptat să se închidă bine uşa de la intrare că a lovit-o în ceafă. I-a privit corpul cîteva clipe. De obicei nu era chiar într-atît de violent. Şi se gîndea înainte. Dacă ştia cineva că o să vină la el? Dar acum nu mai conta.

A dus-o în baie şi i-a extras sîngele cu aceeaşi îndemînare ca întotdeauna. L-a pus în frigider, gîndindu-se că o să i se facă foame mai tîrziu. Corpul l-a tranşat bucăţele mici, l-a pus în săculeţi, şi l-a dus în portbagajul maşinii. A scos maşina din garaj, şi a plecat repede spre marginea oraşului. A aruncat săculeţii într-o gură de canalizare veche. Şi-a dat seama că avea ideea de mult în cap, altfel cum ar fi ştiut de gaura de canal?
Seara a făcut un mic festin cu sîngele păstrat. De mult nu se mai simţise într-atît de bine.

*

Cîteva luni mai tîrziu a părăsit Branul şi s-a întors în Tîrgovişte. Rămînea apropiat de capitala lui. În definitv, la Bran nu stătuse decît o noapte, cînd trecuse din Muntenia în Transilvania. Şi se întîmplase… cînd? Nu mai ştia precis. Trecuse atîta timp.

(20 ianuarie 2002, Bran)

o iubire imposibilă sau cotletul

În dimineaţa aceea a ştiut că ceva neplăcut i se va întîmpla. “Astăzi vom mînca cotlete”, l-a auzit pe Vasile cînd i-a spus nevesti-si. Şi un fior i-a trecut prin inimă. Dar atît. Nu a stat prea mult să se gîndească la asta. Pentru el, vegetarian convins, cotletele nu însemnau nimic.

Aşa că şi-a continuat dimineaţa ca de obicei. De cînd se ştia avea tabieturile sale zilnice. Se trezea şi se întindea din toate încheieturile, gemînd de plăcere. Gemete care lui Vasile nu-i plăceau uneori şi i-o spunea direct, fără menajamente. După care se bălăcea în apă ca toată lumea. Pînă şi Vasile, exemplul său în viaţă, se spăla dimineaţa. Deşi nu de puţine ori se gîndea că duşurile nu îl ajută pe Vasile în nici un fel. Pe la miezul zilei puţea a transpiraţie de-ţi muta nările. Dar pentru el, obişnuit cu mirosuri ciudate, nu însemna foarte mult. Nu simţise niciodată mirosul de parfum Hugo Boss de exemplu, ca să facă diferenţa. După care mînca un ditamai castronul, pentru că, nu-i aşa?, masa de dimineaţă e cea mai importantă din zi.

În acea dimineaţă de iarnă a trecut peste bălăceala de dimineaţă. Era prea frig. Şi nici nu a mîncat. Deşi îi era foame, i-a fost prea lene să comenteze. Probabil că mai tîrziu o va face. N-avea nici un chef să se apuce să-şi încropească el ceva de mîncare.

Brusc, a observat că Vasile se uita la el fix. A încercat să-i zîmbească dar nu a putut. Aşa că a vrut să-i spună că un prieten mai bun nu a avut niciodată. Vasile, cel mai bun prieten al său! Nu-i vorbă, nici nevastă-sa nu era tocmai rea, dar era a lui Vasile. Deşi se surprinsese gîndindu-se sexual la ea.

A vrut de multe ori să-i spună lui Vasile gîndurile sale. Trăirile sale. De cîteva ori a şi încercat. Dar Vasile nu l-a ascultat niciodată. Se uita puţin la el, după care îi întorcea spatele. A vrut să-i spună lui Vasile cît de mult îl apreciază, poate chiar îl iubeşte. O iubire bărbătească, aşa… ca între doi masculi. A vrut de multe ori să discute cu Vasile ca de la bărbat la bărbat. Dar el evita discuţiile astea.

Observă că Vasile se îndreaptă spre el. Îşi spuse că acum e momentul. Mai ales că Vasile părea trist. Chiar foarte trist. Poate că Vasile s-a hotărît să vorbească cu el. Era un moment bun, mai ales că toţi oamenii se simt mai buni în ajunul Crăciunului. “Vino la mine, gîndi, şi spune-mi ce ai pe suflet”.

Cînd Vasile l-a luat în braţe, şi-a dat seama cît de mult ţinea acest om la el. Şi închise ochii de plăcere. Brusc, simţi ceva rece pe gît şi o durere intensă îl săgetă. Gemu şi deschise ochii. Oare ce-i făcea Vasile? Cînd văzu cum îi sare sîngele din gît ameţi de durere şi urlă. Ce-i făcea Vasile? Nu putu reacţiona în nici un fel. În definitiv ce putea face? Era doar un porc.

(27 aprilie 2000)

generalul

La cei 68 de ani ai săi se simţea tînăr ca la 20. Sau cel puţin în acea dimineaţă dăduse uitării grijile zilnice de sănătate şi chiar a fredonat o melodie cînd s-a bărbierit. Ştia exact ce are de făcut. A ieşit din baie trecînd surîzător pe lîngă nevastă-sa:
- Pregăteşte-mi costumul bleumarin închis şi pantofii. Deşi el dorea să fie o rugăminte, a sunat ca un ordin. Dar Ioana, înţelegătoare ca întotdeauna, s-a conformat. Ştia că soţul ei a dat ordine toată viaţa, şi acum era prea tîrziu să îl schimbe.
Între timp, el şi-a băut surogatul de cafea şi cana cu apă călduţă în care a pus picăturile obişnuite.
- Nu uita de pastile, i-a aruncat Ioana.
Cum să uite? De la nenorocitele de pastile i s-a tras încă de la început. Cînd l-a turnat cineva, de l-au trimis să îşi facă controlul medical. Ce-a mai pătimit pînă a reuşit să-i convingă că doar vederea l-ar împiedica poate chiar să piloteze. Şi cît îl costase!
A coborît exact cu un minut înainte de ora pe care i-o fixase şoferului să vină. Binenţeles că Palade era acolo de cel puţin 30 de minute. Aşa făcea mereu.
- Bună dimineaţa, domnule general! Unde mergem? Ce bine arătaţi, ca întotdeauna, s-a arătat Palade volubil.
“Fir-ar al dracului! Ăsta are chef de vorbă de la şase dimineaţa”, s-a gîndit el.
- La birou, Palade. Repede şi cu gura închisă.
- Am înţeles, să trăiţi!

*
La şase şi jumătate a ajuns în birou şi a pus mîna pe telefon.
- Salut Grigorescule! Te-ai trezit?
De la capătul celălalt al firului s-a auzit vocea îngroşată de tutun a şefului SPP.
- Sigur Căline. Sunt în drum spre birou. Ce este?
- Măi, am auzit că aştia vor să mă scoată la pensie.
- Da, am auzit şi eu. Dar nu pot face nimic. Ordinul vine direct de la preşedinte. Am încercat să vorbesc cu şefu’, da’ nici nu a vrut să mă asculte. Şi el zice că cică eşti de doisprezece ani acolo, de la Revoluţie.
- Aşa m-am gîndit şi eu, dragule. Hai că am treabă, mai vorbim. “Ai vorbit pe dracu! Adică primul ministru să nu poată să facă nimic?”, se gîndi cu ciudă. Ca să vezi, Grigorescu fusese garda de corp a premierului ani buni, pînă ce acesta a ajuns la Palatul Victoria şi l-a făcut şef la SPP. Iar ca gardă de corp, acum opt ani, el îl recomandase. Da’ nu-i nimic. S-or crede ăştia cei mai deştepţi, da’ or să vadă ei.
S-a ridicat de la birou şi şi-a deschis fişetul. A scos de acolo dosarul uşor îngălbenit şi l-a pus pe masă. Ştia ce cuprinde filă cu filă. Convorbiri înregistrate de cînd premierul fusese ministru de externe. A pus mîna pe telefon şi a sunat la cabinetul ministrului. Era un ministru inteligent, faţă de ceilalţi papă-lapte pe care-i avusese pînă atunci.
- Valerica, trece-mă în agenda ministrului. Am ceva important să îi comunic.
- Da, să trăiţi!, o auzi pe secretara ministrului. Ura cînd femeile îi spuneau să trăiţi. Asta era vorbă de răcan. Dar de cînd cu integrarea în NATO şi femeile cu grad, se obişnuise într-un fel.

*
- Înţelege Andrei, că nu avem ce să-i facem, i se adresă ministrul apărării premierului, în întîlnirea din acea după-amiază.
- Am vorbit cu bătrînul, nu vrea şi pace. Cică a şi semnat decretul de trecere în rezervă. Nu vrea, spuse primul-ministru aruncîndu-şi a nu ştiu cîta oară ochii pe dosar.
- Trebuie să existe o soluţie.
- Există, oftă premierul. Spune-i să vină la mine pe la şapte.

*
Aştepta uşor nerăbdător în antecamera primului-ministru. Era bine. Era foarte bine. În rezervă, dar consilier pe probleme de apărare al primului ministru. Cu salariu mai mare. Se simţea excelent. Să vezi cum o să fie cînd o să ajungă acasă şi o să-i spună Ioanei. Şi viitorul lui Daniel era asigurat acum. Îi va găsi contracte mai multe pentru firma aia a lui. Poate chiar o să-l bage într-o structură guvernamentală, deşi puştiul nu a vrut niciodată.
Mai sorbi o gură de cafea. Era tare şi amară ca dracu’!
Telefonul de pe biroul şefei de cabinet a sunat pe interior.
- Domnul prim-ministru vă poate primi acum, i-a spus secretara zîmbind profesional.
S-a ridicat în picioare şi şi-a aranjat costumul cu un gest reflex. Simţi o gheară în piept care îl strîngea. “Blestemata asta de inimă!”. A pus mîna pe clanţă, cînd i s-a întunecat totul în jur.
- Vă e rău, domnule general?, a auzit ca prin somn vocea secretarei, după care s-a prăbuşit pe covorul vişiniu. “Ce gros şi pufos este”, a fost ultimul său gînd.

(18 noiembrie 2001)

ce ne spun ele

Să începem cu liceul. Iubirile de dinainte nu pot avea multă importanţă, fie pentru că nu-ţi dai seama ce este iubirea, fie pentru că pur şi simplu confunzi iubirea cu dorinţa adolescentină de a face sex. Sau curiozitatea de a vedea ce este aşa de mare şmecherie în a te fute. Dorinţă ori curiozitate pe care o ai desigur pînă ce o faci prima dată. În liceu, cele mai multe recreaţii le petreci cu fata de care îţi place. Fie că fumezi cu ea pe ascuns, fie că tragi un chiul cu ea (dacă ai şi un parc în apropiere te poţi considera un om fericit). Stai ca boul şi o asculţi ce spune. Orice ar spune. Cu ochii măriţi de plăcere. Ba mai mult, o şi încurajezi să continue. Deşi, în adîncul sufletului tău, te doare în cot. De notele ei, de cearta cu cea mai bună prietenă şi cu atît mai mult nu are cum să-ţi pese de poveştile despre omul pe care cică îl iubeşte. Şi care, în mod normal, nu eşti tu. Şi care, iar ca într-o lege a lui Murphy, nu se uită la ea. De ce nu se uită la ea, tu nu poţi înţelege, dar te bucuri de asta. Aşa că stai şi beleşti urechile la ea. Chiar dacă unii dintre prietenii tăi te mai întreabă, în glumă sau în serios: ce vezi bă la asta? Şi chiar te enervezi. Te enervezi cînd nu o mai auzi o zi-două.

În facultate povestea continuă. Fie că ai rămas cu fata din liceu, fie că încerci să agăţi pe altcineva. Stai şi asculţi. Tot ce spune. Ba, prin anul doi, ajungi specialist în farduri, rimel, ojă, vopsea de păr şi alte pomezi cică de înfrumuseţare. Şi te şi bucuri alături de ea că a găsit nu ştiu ce fard rar ori la preţ mai mic. Ori că i-a ieşit culoarea de păr cum a dorit-o, deşi ţie nu-ţi place în mod deosebit ori nu vezi nici o schimbare.

Pe la 28-30 de ani ţi-e lehamite de atîtea discuţii. Dar asculţi în continuare. Te şi căsătoreşti. Deja subiectul discuţiilor se schimbă. Crezi că m-am îngrăşat? Ce mîncăm azi? Duci tu gunoiul? Le suporţi şi îţi plac pentru că o iubeşti. Toată viaţa, ceea ce spune femeia pe care o iubeşti, îţi place. Sună altfel decît la altele. Şi o asculţi.

Pe la 60 de ani nu-ţi mai pasă. Tu ai probleme cu plosca, cu pensia. Aceleaşi ca şi ale ei. La ce să o mai asculţi? Şi oricum nu mai auzi foarte bine, iar ea nu vorbeşte foarte clar pentru că îşi ţine dinţii în pahar să nu se uzeze. Dar ce viaţă plină de discuţii aţi avut!

Andre Maurois spunea că bărbaţii nu iubesc femeile pentru ceea ce spun ele, ci apreciază ceea ce spun pentru că le iubesc. O remarcă care poate fi considerată misogină, însă, din păcate pentru femei, perfect adevărată.

(12 aprilie 2002, Bucureşti)

opt litere într-o exclamaţie

Ce înseamnă a iubi? Şi cum o spui cel mai corect, ca să reflecte ceea ce simţi? Pentru că una simţi şi într-un anume fel spui “Te iubesc!” la cincisprezece ani. Alt înţeles îl dai însă la douăzeci şi şapte. Şi cu siguranţă că altceva înţelegi cînd spui “Te iubesc!” la treizeci. Nici nu vreau să mă gîndesc ce semnificaţie are la cincizeci de ani ori la şaizeci. Dar oare mai spui “Te iubesc!” la şaizeci de ani fără a ţi se părea ridicol?

La cincisprezece ani spui “Te iubesc!” nonşalant, ca şi cum ai cere un suc ori o bere chelnerului. Bineînţeles că eşti convins de ceea ce spui. Nimeni, niciodată, nu te convinge la cincisprezece ani că nu crezi în ceea ce spui. Adică, ţie îţi este foarte clar. “Te iubesc!” înseamnă “Te doresc!” înseamnă “Te vreau!”, înseamnă că buzele tale sunt superbe, iar corpul indecent de atrăgător. Ăsta să fie înţelesul? Opt litere şi un semn de exclamare. Asta să însemne?

Pe la douăzeci şi şapte de ani e mai greu. Adică, parcă şti ce vrei, dar parcă nu eşti convins. “Te iubesc!” nu mai vine aşa de uşor.
Nu-ţi mai sare de pe buze precum altădată. Te gîndeşti de o sută de ori înainte să spui cuvintele care brusc par a avea o magie aparte. Magie pe care cu zece ani înainte nu o înţelegeai. Ai dubii. Chiar aşa să fie? Să fie dragoste ce simt? “Te iubesc!” Încă înseamnă “Te doresc!” Încă înseamnă ce buze superbe şi ce abdomen indecent de plat vezi. Dar te întrebi dacă ceea ce simţi este dragoste. Pur şi simplu ai uitat cum e să simţi un gol în stomac, să ai fiori cînd pui mîna pe telefon, să vrei să vă întîlniţi mai des, chiar doar şi pentru o clipă, să doreşti să-i simţi mîna într-ata. Şi încerci să îţi aminteşti. În plus, “Te iubesc!” implică să uiţi relaţiile de pînă atunci. Tot opt litere într-o exclamaţie au rămas. Dar parcă nu mai şti ce înseamnă.

Pe măsură ce trece timpul, “Te iubesc!” are altă semnificaţie. Alt înţeles, pe care dacă tu, cel care spui “Te iubesc!” nu îl înţelegi perfect, te întrebi dacă cel căruia i te adresezi îl înţelege. De ce vrei să înţelegi totul, nu ai să afli niciodată.

(26 august 2002)

cumpăna

Conducea nervos. Cuvintele ţigăncii îl obsedau. Ce dracu’ îi venise lui să se ducă la ţigănci? La ghicit. Adică ce folos să ai dacă cineva îţi spune ce ar putea să ţi se întîmple? Adică, să îţi spună cu aproximaţie, pentru că măcar dacă ţi-ar spune exact. Uite dom’le, la 40 de ani şi trei zile fix, o să îţi cadă un avion în cap. Sau o să cadă avionul cu tine. Dar aşa? “Uite domnu’, aici, în palmă! Vezi linia asta?” “Da, o văd”, i-a răspuns uşor pierit. Se simţea impresionat de uşurinţa cu care femeia din faţa lui, pe care nu o văzuse niciodată, îi povestea viaţa lui în linii mari. Mari-mari, da’ corecte! “Vezi, aici, unde e întreruptă? Pe la 45 de ani o să ai o cumpănă. Dacă treci de ea, scapi, şi o să trăieşti fericit pînă pe la 60 de ani”.

Nici nu mai conta ce i-a spus în rest. Avea 47 de ani şi nu păţise nimic. Încă. Acum aşa gîndea, că a avut noroc, că nu a păţit nimic grav pînă acum.

Ideea de a se duce să-i ghicească i-a venit spontan, trecînd prin dreptul casei unei ţigănci. A văzut afişul din geam despre “Regina Magiei Albe Sidonia” şi a intrat să se amuze. La început a fost amuzant într-adevăr. Nu lipsea nimic din arsenalul clasic al vrăjitoriei, care ar fi trebuit să ia ochii la fraieri: lumînări aprinse, statui de porţelan reprezentîndu-l pe Isus, coşuleţe cu ierburi de leac, cruci, o biserică din lemn în miniatură, Biblia, cîteva scoici, un ghioc. Ghicitoarea era bine îmbrăcată, în port ţigănesc, cu o fustă multicoloră şi batic roşu în cap, bijuterii din aur la mîini şi gît şi bineînţeles telefonul mobil într-un colţ pe o măsuţă. Pînă aici amuzant. Dar cînd i-a ghicit în palmă şi a început să-i povestească…

“Ce dracu a vrut să spună cu cumpăna aia?” S-a hotărît brusc: “Trebuie să o sun s-o mai întreb odată.” A început să se scotocească prin buzunare după cartea de vizită pe care ţiganca i-o dăduse la plecare. A găsit-o şi încîntat şi-a luat mobilul să o sune. Atît de nervos era încît a scăpat hîrtiuţa pe jos. S-a aplecat brusc să o ia şi nu a mai văzut că maşina din faţa sa a frînat. Bordul a venit peste el din cauza impactului. La autopsie medicul a constatat că dacă nu s-ar fi aplecat ar fi scăpat. Normal. Toată lumea a căzut de acord. În primul rînd ar fi observat stopurile celui din faţa sa.

(25-30 iunie 2002)