de mers: Red Angus

Red Angus este un steakhouse, inspirat probabil din cultura culinară americană (oare pot spune aşa?). Dacă nu te fereşti de porţii mari de carne friptă, aici e de tine. Carne de vită din SUA, Europa şi Noua Zeelendă. Gustoasă şi fragedă de se topeşte în gură. Cu totul altceva decât vita românească, pe care şi dacă o marinezi înainte, tot aţoasă şi uşor tare rămâne. E drept, aici trebuie să mergi cu o parte bună din salariu în buzunar. Dar merită.

 

Eu am început uşor, cu măduvă de vită. Nu mai văzusem aşa ceva într-un restaurant din Bucureşti până acum. Ceea ce nu înseamnă că nu există, totuşi. Servită pe pâine prăjită şi foarte grasă, merge de minune cu un whisky. Altfel e destul de grea. Şi am continuat cu un muşhi de vită neo-zeelandeză. O nebunie. Şi ca să fie foarte american, am luat şi cartofi prăjiţi. Sunt precongelaţi, însă curios de buni, pentru nişte cartofi pai, prăjiţi, care au stat cine ştie cât la frigider. O salată de rucola şi un sos de brânză cu mucegai albastru au împlinit savoarea mesei. Iar la final am încercat şi un vin roşu argentinian, căruia nu i-am reţinut numele, dar nici nu m-a lăsat fără grai.

Red Angus se află în Centrul Vechi, exact lângă Curtea veche. Oarecum în spatele Hanului Manuc. Şi m-am simţit bine. Şi am mâncat bine. Ceea ce e foarte rar pentru Centrul vechi, unde sunt puţine locuri în care se mănâncă bine. Deci, de mers.

de mers: Santorini

Dacă îţi place mâncarea grecească (Şi nu văd de ce nu ţi-ar place. Poate doar dacă nu ai papile gustative), Santorini e de tine. Santorini, restaurantul din bdul Decebal. Bine, şi insula, dar despre asta alta dată.

Santorini înlocuieşte mai vechiul El Greco. Nume de pictor spaniol, pus unei taverne, fără a avea altă legătură decât că înseamnă “grecul” în spaniolă. Bun, nici Santorini nu e prea inspirat, dar merge. Ales probabil din raţiuni de marketing.

Interiorul a fost amenajat tot de cineva de la marketing, dar e în regulă. Curat şi exagerat de turistic grecesc. Dar până la urmă acolo mergi să mănânci, nu să admiri mesele. Şi nici la televizor să nu te uiţi, dacă e pe ştiri. Pe vremea vechiului El Greco era pe posturi greceşti. O notă de autenticitate pierdută. Dar poate s-a întâmplat aseară o greşeală.

Dar să revenim la mâncare. A durat puţin până a fost gata, însă a meritat. Caracatiţă la grătar, cotlete de miel, salată grecească, feta saganaki, tzatziki, salată de cartofi. Totul udat cu ouzo, desigur. Iar best of mi s-a părut a fi un sos de lămâie şi ulei de măsline, recomandat de persoana care ne-a servit. A mers de minune şi cu mielul şi cu caracatiţa.

O bilă neagră au primit caperele din salata grecească. În mod normal nu aveau ce căuta acolo. Iar roşiile erau din cele fără gust, dar se iartă că suntem totuşi în noiembrie. N-aveau pită, dar am fost asiguraţi că doar atunci era o eroare. Însă au prăjit pâine, pe care au pus condimente şi parmezan. Un înlocuitor decent, până la urmă.

În ansamblu un loc bun. Mai fusesem acolo înainte de renovare şi îmi plăcuse şi atunci. Acum, în mod ciudat am găsit o cronică proastă la restaurant, dar era după un revelion. V-aş pune şi un link către site, dar nu funcţionează.

de mers: Tripoli

Ei bine nu, n-am să vă recomand să mergeţi în Libia, ci într-un restaurant cu specific libanez. Probabil că numele de Beirut era luat, iar cineva o fi gândit: „ce îmi e Libia, ce îmi e Liban, tot pe acolo”. Dar trecând peste asta, Tripoli este un restaurant cu mâncare bună, chiara dacă pe dinafară clădirea nu te
impresionează.

Despre bucătăria libaneză se spune că este una dintre cele mai bune din lume. Teoria mea este că toate bucătăriile dezvoltate în jurul Mării Mediterane sunt senzaţionale. Felurile de mâncare, zic.

Senzaţia mea este că la Tripoli patronatul, dar şi bucătarul, sunt din Orientul Mijlociu. Sigur restaurantul este făcut pentru europeni, aici putând să bei şi alcool, dacă vrei. Ceea ce în alte restaurante cu specific arăbesc nu poţi, cum este cazul la El Capitan, un alt loc cu mâncare bună, aflat pe Splaiul Unirii.

Tripoli se află pe Calea Călăraşilor, la nr. 90, cum urci dinspre Unirea, până în Hala Traian. L-am vizitat de mai multe ori, dar ultima dată am încercat cotletele de miel, hummus cu carne şi snauber, labneh cu usturoi şi mentă, tabouleh, falafel şi cartofii prăjiţi libanezi. Un deliciu! Iar dacă vrei să închei masa cu o baclava, apoi să ştii că merită.

Preţurile sunt decente şi nu te lasă fără bani în portofel. Te poţi duce şi înainte de ziua de salariu. Deci, de mers.

Şi dacă v-am făcut poftă de mâncare libaneză, dar vă e lene să ieşiţi din casă, puteţi comanda la Mezze. N-are legătură cu Tripoli, vi-l recomand doar ca restaurant cu livrare la domiciliu. Mâncare bună şi aici, dar cam arde la buzunar, iar porţiile nu sunt la fel de mari ca la Tripoli.

de mers: Alioli

Alioli, în catalană, sau aioli, în restul Spaniei şi Provence, este un amestec de ulei şi usturoi şi ou, adică o maioneză cu usturoi bine bătută. Este ceea ce şi primeşti din partea casei, cu pâine prăjită, când poposeşti în Restaurantul Alioli. Un restaurant în care nu trebuie să te duci dacă eşti grăbit. Este o bucăţică de Spania, chelnerii ştiu ce să îţi recomande, mâncarea e ca la ei iar eu am avut norocul ca la masa de alături să stea chiar nişte spanioli, ceea ce m-a făcut să mă simt într-o vacanţă spaniolă. Nu au tapas-uri, dar pentru asta înţeleg că au deschis o bodegă în Centrul vechi care doar aşa ceva serveşte.

Noi am luat nişte calamari ala Romana, adică clasicii calamari pane, o salată cu pui crocant, cartofi ţărăneşti spanioli (care au în plus faţă de ai noştri ceva vin şi gogoşar), totul stins cu Sangria. Am fost cam grăbiţi, recunosc. Mai ales când am văzut că vecinii au primit o paella imensă. Dar, există mereu o dată viitoare.

Nu aveau, din păcate, caracatiţă, dar mi s-a garantat că este o excepţie, nu o regulă. Eu aş fi mâncat nişte pui de caracatiţă a la plancha. Data viitoare.

La final am primit un digestiv din partea casei. Cred că grappa era. N-am întrebat.

Şi la vinuri stau bine. Cu o listă destul de lungă. Eu am obsesia lipsei vinurilor în restaurantele româneşti. Aici aveau şi vinuri spaniole. Şi aveau chiar şi bere San Miguel. Mă rog, din câte îmi amintesc nu e prea strălucită. Chiar şi vecinii spanioli beau ursus. Dar, ca notă de autenticicitate, dă bine.

Una peste alta, deci, de mers.

de mers: Hanu’ Berarilor

Fosta Casă Bucur, din str. Poenaru Bordea, s-a transformat în Hanu’ Berarilor, cu „subtitlul” de Interbelic. Lume multă. Chiar şi în timpul săptămânii. Mulţi străini. Berea casei. Mâncare bună.

Înţeleg că are acelaşi patronat ca şi Caru’ cu bere. Oamenii au făcut o treabă foartă bună, cred eu. Au restaurat clădirea, construită pe la începutul anilor 1900 în stil neo-românesc. Un istoric puteţi găsi aici.

Atmosfera e plăcută, chelnerii rapizi şi serviabili, mâncarea delicoasă. Eu am încercat „Mâncarea berarului”, adică pulpe de raţă rumenite la cuptor pe varză călită. Iar din acel moment, acesta a fost motivul pentru care am revenit periodic. Ceilalţi meseni au mai mâncat „găină tânără la proţap”, “cocoşel de munte rumenit la cuptor alături de sfeclă coaptă” şi “cartofii domniţei” (cartofi la cuptor cu rozmarin), alături de un „platou de brânzeturi româneşti”. Totul uns cu bere nefiltrată, desigur „la metru”. O bere după care nu mă dau neapărat în vânt, însă foarte decentă aici. Şi uite-aşa, uşor-uşor, ne-a prins dimineaţa.

Deci, de mers.

de mers: La Bonne Bouche

Nu sunt un fan al bucătăriei franceze. Poate pentru că nu îmi place ca mâncarea să fie desenată pe farfurie. Mereu am crezut că mâncarea trebuie să fie pentru mâncat, nu pentru desenat. Nici la Paris nu mi-am schimbat optica. Dar… gusturile mâncărurilor şi ingredientelor franţuzeşti nu sunt foarte uşor de egalat. Deci, dacă eşti genul „bere, mici şi ceafă de porc”, să fii convins că La Bonne Bouche nu e locul tău.

Am descoperit bistro-ul întâmplător. Situat pe strada Franceză (Centrul Vechi), unde mai mulţi se gândiră că dacă tot se cheamă strada aşa, merg deschise nişte cârciumioare cărora să le spui că-s franţuzeşti, La Bonne Bouche este o gură de aer proaspăt. Nu are un meniu foarte divers, însă bucătarul chiar ştie ce găteşte când promite “a la francaise”. Meniul vinurilor însă bate multe bodegi cu pretenţii. Pentru că în România ai o mare problemă dacă vrei să bei vin. Şi dacă vrei la pahar, de obicei te procopseşti cu nişte vin de casă, la carafă, de nu-l dai ici de pomană. Aici, orice vin e la pahar. Şi ai de unde alege.

Dar să nu mai lungesc vorba. Am mâncat coq au vin şi nu s-a deosebit gustul de ce mâncasem prin Franţa. Am revenit pentru midii (sau moules cum s-ar spune pe Sena). Şi iar am revenit să încerc şi muşchiul de vită cu cartofi noi şi fasole verde, dar şi puiul dijonaise. Nu m-a dezamăgit decât mărimea porţiilor. Iar pâinea este chiar franţuzească. Un plus e şi nota de autenticitate franceză dată de muştarul aflat pe fiecare masă.

Atmosfera plăcută, intimă. Mi-a plăcut şmecheria cu rafturile cu cărţi din toaletă. Chelnerii poate ar trebui să facă totuşi o şcoală de chelnerit. Iar preţurile sunt venite direct din Paris, ca şi dimensiunile porţiilor – adică miniogne. Dacă nu te deranjează un preţ mare la o mâncare gustoasă dar puţină şi chelnerii cam studenţi, dă o raită. Una peste alta merită.

Dacă vreţi, poze găsiţi aici.

Iar un interviu cu proprietarul aici.

de mers: Poarta Schei nr. 4 (Braşov)

Te-ai săturat de restaurantele cu mâncare italiană ori cu specific românesc? Vrei să încerci ceva nou şi delicios, dar nu prea ai variante în ţara România? Ei bine, dacă ajungi în Braşov nu rata Poarta Schei nr. 4. Un restaurant cochet, amenajat în stilul franţuzesc de bistro şi cu mâncare… aţi ghicit! făcută de un bucătar francez. Sigur, ceva influenţe italiene se simt dar nu-i bai.

Este situat fix pe strada cu acelaşi nume, adică Poarta Schei, la numărul 4, fix. Asta este undeva pe lângă Piaţa Sfatului, o zonă pe care n-ai cum să o ratezi dacă ajungi în Braşov. Amenajare deosebită, chelneri drăguţi (mă rog, chelneriţă), mâncare delicioasă şi un patron care se pricepe evident la vinuri. Lucru iarăşi rar prin Românica.

Noi ne-am delectat cu muşchi de vacă “San Danielle”, o nebunie culinară rulată în prosciutto cu sos de vin roşu şi cu un file de biban de mare cu salvie. Iar la desert am primit o surpriză asortată care poartă chiar numele restaurantului şi care conţine, printre altele, pară coaptă în vin roşu cu scorţişoară şi miere, panna cotta, fructe şi restul le descoperiţi singuri.

Şi dacă la bibanul de mare am băut un delicios Chablis, la desert am încercat un pahar de Welschriesling, dacă am reţinut bine. Adică un vin austriac făcut din struguri ţinuţi la minus 10 grade. V-am spus că oamenii se pricep la vinuri? Iar lista de vinuri e impresionantă, nu două-trei sortimente de supermarket cum suntem obişnuţi prin ţara asta.

În concluzie, pe scara mea de valori în ceea ce priveşte restaurantele, Poarta Schei nr. 4 este la loc fruntaş. Chiar pe primul aş zice, reuşind să devanseze Upstairs, care a stat ceva timp în topul sufletului meu de gurmand. Şi are şi site, vezi aici.

UPDATE: Despre plăcerile culinare de aici a scris ceva şi paznica de far. Cu poză.