Pe strada Academiei, deasupra pasajului de la Teatrul de Comedie:
Şi câţiva metri mai departe, continuarea:
Anunţul venirii datează mai de multişor, cândva a făcut şi o invitaţie, iar altă dată mi-a scris.
Gara Cluj Napoca. Sala de aşteptare.
Se aşează pe vine şi caută într-o sacoşă atârnată pe umăr. Scoate o caserolă cu resturi de mâncare. În jurul ei s-au adunat 5-6 câini, veniţi în fugă. Răstoarnă resturile pe trotuar. Se ridică uşor şi admiră haita care începuse să înfulece. Pleacă. Pe chip i se citeşte satisfacţia binelui făcut. Este o femeie în jur de 35-40 de ani. Scena se petrece în plin centrul Bucureştiului, în faţa magazinului Unirea, la gura de metrou, în noiembrie 2011.
Deschide fereastra şi începe să fluiere şi să strige „cuţu-cuţu”. Trei câini se apropie în fugă, uitându-se în sus. Deşi este la la etajul 3, căţeii o aud foarte bine şi o recunosc. După ce se asigură că haita s-a adunat, aruncă pe geam resturi de mâncare. Satisfăcută, închide fereastra. Scena se petrece în Drumul Taberei, în noiembrie 2011.
Este aproape 12 noaptea. Iese din casă şi coboară tiptil până la parter. Deschide uşa blocului şi lasă doi câini să intre şi să se adăpostească în scara blocului. Afară e frig. E noiembrie deja.
Merge cu copilul de mână, spre grădiniţă. În faţă apare o haită de 10-12 câini. Face calea întoarsă şi ocoleşte. Scena se petrece în Vitan, în noiembrie 2011.
Intră în scara blocului şi începe să urce trepetele. La etajul 1, un câine dormitează pe un preş la intrarea unui apartament. Când să treacă, câinele începe să mârâie şi să-şi arate colţii. Însă el ar trebui să ajungă la etajul 4, la un prieten. Face cale întoarsă şi îşi sună prietenul să coboare, pentru „a-l trece” de câine. Tot 2011. Tot Bucureşti.
Sunt scene devenite clasice în Bucureşti. Scene pe care nu le întâlneşti în alte capitale europene din vest. Cui i se par normale, să ridice mâna sus.
Urlete. Urlete de durere ale unui copil de circa 7 ani. Are piciorul sfâşiat. Pantalonii – fâşii fluturând – lasă să se vadă nişte răni urâte pe picior. Sunt în camera de gardă de la Centrul Antirabic din Spitalul Matei Balş. Tatăl, cu lacrimi în ochi, explică cum o haită de câini i-a înconjurat copilul în parc. A reacţionat cât de repede a putut. Nu destul de repede. Restul celor 10-12 persoane, care se aflau la coadă cu „simple muşcături”, îl lasă să intre primul. Vaccinul antirabic, dacă scapi doar cu atât, constă într-o serie de injecţii în braţ. E gratuit şi se face câteva zile. Nu mai reţin câte. L-am întrebat pe medic dacă a văzut pe cineva bolnav de turbare. “Doar în nişte filme din facultate. E groaznic şi nu mai ai nici o şansă”, mi-a răspuns.
Sunt scene zilnice, devenite clasice la Matei Balş. Mai mult, au murit oameni sfâşiaţi de câini. Nu mai spun de costurile aferente. Aferente vaccinării, aferente castrării câinilor, aferente păstrării în adăposturi. Banii cheltuiţi sunt cea mai mică problemă, cred.
Între timp, politicienii amână adoptarea unei legi care pare că rezolva problema. Legea dă dreptul comunităţii să aleagă dacă va cheltui bani cu creşterea câinilor fără stăpân, ori adoptă soluţia radicală a altor state normale. De exemplu, în America, un şerif din Ohio explica acum câteva săptămâni că prima responsabilitate este protecţia publicului. Explica asta după ce autorităţile omorâseră zeci de animale sălbatice, eliberate de un nebun. Este o tragedie pentru animale, dar putea fi una şi mai mari pentru oameni, a spus şi directorul unei grădini zoologice. Adică o persoană pe care nu o putem bănui că nu ar iubi animalele. Şi să nu-mi spuneţi că este o diferenţă între cazul animalelor sălbatice din Ohio şi maidanezii din România. Tot sălbatice sunt, orice ar crede ăia de au ridicat mâna mai devreme.
La noi, tot felul de asociaţii care trăiesc pe spatele câinilor maidanezi precum păduchii, ne explică doct că şi când muşcă, nu e vina câinelui, ci a omului. Explicaţia îmi termină sistemul nervos.
Avem o problemă. Mare. Şi nimeni nu are cojones să o rezolve, pentru că apărătorii lăbuţelor sunt mai vocali decât noi, majoritatea muşcată şi alergată pe străzi. Pentru că ăia câştigă bani, doar dacă există câini maidanezi. Ce-or să salveze ei, dacă nu sunt câini? Pârşii de prerie? Să vă trăiască familiile la toţi!
UPDATE: Legea câinilor fără stăpân a fost adoptată. Totuşi, cred că mai e mult până se rezolvă problema.
UPDATE 2: Am intrat din curiozitate aici pentru a vedea “9 metode infailibile” care rezolvă problema câinilor, altele decât eutanasia. E de râs, dacă băieţii ăştia nu ar face şi bani pe spinarea credulilor: în head-ul tuturor paginilor e pus un cont în care suntem rugaţi să donăm bani. Energiile astea nu s-ar canaliza mai bine pentru ajutorarea copiilor defavorizaţi?
UPDATE 3: Un post amuzant am citit astăzi la Pitici Gratis. Dacă nu suportaţi un limbaj mai dur, nu intraţi.
Am refuzat să cred ştirile şi posturile citite la începutul verii despre pista de biciclete din Vama Veche. Mi-am spus că e doar un trotuar şi totul este exagerat ca de obicei. Adică, mă gândeam că un trotuar este totuşi un semn de civilizaţie şi nu ar trebui nimeni să se plângă. Când am ajuns, în sfârşit, în Vamă, am văzut asta:
E doar un trotuar, mi-am spus. Uşor stupid construit, la dublu. Adică, două trotuare. Au avut bani de cheltuit, mi-am spus. Câteva beri mai târziu, când ne-am mutat în alt loc, am văzut asta:
Nu am avut forţă să mai râd. Poate şi de la bere. Dar sigur nu mai pot râde când văd ce tâmpenii fac idioţii care conduc comunităţi prin ţara România. Să vă trăiască familiile, domnilor!
Acum am o singură dilemă: eu când ies “la promenadă” prin Vama Veche, promenez pe pista de biciclete sau pe alee? Că îmi e teamă să nu fiu filmat şi dat ca exemplu negativ.
